13 octombrie 2010: 33 de mineri rămân blocați 69 de zile în subteran

Pe 5 august 2010, imediat după prânz, o parte din mina de cupru San Jose din nordul Chileului s-a prăbușit, prinzând în subteran 33 de bărbați, cu vârste cuprinse între 19 și 63 de ani. Mina, care spirala adâncurile unui munte, avea o adâncime de aproximativ 800 de metri. Deschisă în 1889, aceasta fusese locul a numeroase accidente, inclusiv o explozie care a ucis trei mineri în 2007. În mod tulburător, s-au făcut puține lucruri pentru îmbunătățirea condițiilor înainte ca mina să fie reautorizată pentru continuarea săpăturilor de către Serviciul Național de Geologie și Minare din Chile în 2008. În interiorul minei, la momentul prăbușirii, erau 33 de muncitori: 32 erau chilieni și unul bolivian.

Primul contact

O echipă locală de urgență a încercat să întreprindă o acțiune de salvare, dar a eșuat. Ca reacție, guvernul chilian a ordonat Codelco, o companie minieră de stat, să coordoneze efortul de salvare. Pe 7 august a avut loc o a doua prăbușire a minei, aceasta blocând accesul la puțurile de ventilație care ar fi putut servi drept punct de ieșire pentru mineri. A doua zi salvatorii au început să foreze găuri prin care au trimis sonde de ascultare, în încercarea de a discerne semne de viață.

Cei 33 de mineri blocați în subteran

Căutarea a fost în continuare complicată și de hărțile învechite ale structurii minei. Cu toate acestea, pe 22 august, una dintre cele aproximativ 30 de sonde a fost trasă la suprafață, de ea fiind legată o notă pe care scria „Estamos bien en el refugio los 33” („Toți cei 33 suntem bine, în adăpost”). În această perioadă de 17 zile, petrecută fără contact cu suprafața, minerii au subzistat din rațiile de urgență(menite să dureze 2 zile), luând mese doar o dată la două zile. Apa a fost obținută dintr-un izvor și din radiatoare. Unii dintre bărbați au dezvoltat infecții fungice datorită umidității ridicate și a temperaturii de 35 ° C, iar alții au suferit probleme oculare și respiratorii.

Fotografie făcută de o sondă

Pentru a asigura supraviețuirea minerilor până când aceștia puteau fi aduși la suprafață, un grup de experți – variind de la specialiști în sănătate mintală până la oamenii de știință de la NASA – a fost adus la fața locului, alăturându-se unei „tabere”, formată din familia și prietenii minerilor. Pe măsură ce zilele au trecut, minerii au primit alimente, truse de prim ajutor și dispozitive de iluminat prin micile tunele săpate.

Planurile de salvare

Între timp, planul de salvare a continuat. La fața locului au fost aduse trei platforme de foraj separate. Două dintre ele erau utilaje de foraj, care fac o gaură mică și apoi o lărgesc, iar cea de a treia era un utilaj folosit în mod normal la extragerea petrolului și gazului, care putea fora o gaură largă. Prima gaură, denumită Plan A, a fost începută pe 30 august folosind unul dintre cele 2 utilaje de foraj. Pe 5 septembrie, Planul B a fost inițiat, o a două groapă fiind săpată cu celălalt utilaj de foraj. Lucrările la Planul C au început pe 19 septembrie, cea de a treia groapă fiind săpată cu utilajul petrolier. Muncitorii prinși s-au împărțit și ei în trei grupuri, fiecare dintre acestea lucrând în schimburi de 8 ore pentru a îndepărta resturile cauzate de foraj și pentru a întări pereții minei.

Florencio Avalos, primul miner salvat

Deși inițial se estima că salvarea nu va reuși până pe 9 octombrie, groapa făcută în Planul B a fost finalizată, fiind creat un tunel care se conecta cu refugiul minerilor. Două zile mai târziu, 90 de metri din partea superioară a tunelului de 2.625 metri fuseseră căptușiți cu tuburi metalice, urmând ca minerii să fie scoși într-o capsulă metalică.

Capsula metalică folosită pentru aducerea minerilor la suprafață

În noaptea de 12 octombrie, un salvator a fost coborât în mină în interiorul capsulei. Chiar după miezul nopții, primul miner a fost scos la suprafață, iar până dimineată au fost toți salvați, aceștia ieșind la suprafață după 69 de zile de izolare. Președintele chilian Sebastián Piñera i-a întâmpinat pe mineri  la suprafață și, când ultimul a ieșit din capsulă, a condus mulțimea adunată în cântarea imnului național chilian. Această moment atent coregrafiat – caracterizat de unii observatori drept teatru politic – a fost documentat de sute de jurnaliști din întreaga lume.

Președintele chilian Sebastian Pinera întâmpinându-l pe minerul Mario Sepulveda

Urmări

Deoarece San Esteban Primera Mining Company nu avea resurse sau fonduri pentru finanța salvarea, cea mai mare parte a costului de 20 de milioane de dolari a fost suportată de guvernul chilian și companiile sale. În urma operațiunii de salvare, minerii au devenit celebrii atât pe plan local, cât și pe plan internațional. Imediat după incident, aceștia au primit șase luni de asistență medicală și diverse invitații către destinații internaționale pentru apariții în mass-media și tururi ale obiectivelor turistice. Unii dintre ei au devenit speakeri motivaționali. Cu toate acestea, pe măsură ce potopul inițial de oferte și atenție a scăzut, a devenit evident modul în care experiența i-a afectat pe mineri și pe familiile lor. Mulți au întâmpinat dificultăți în a face față efectelor secundare ale traumei, iar unii membri ai familiei au declarat că minerii au fost schimbați irevocabil de experiență. Unii dintre aceștia chiar au ajuns la abuzul de alcool și droguri.

Antonio Banderas alături de cei 33 de mineri

În martie 2011, o comisie a Congresului a dat vina pentru prăbușire pe proprietarii mine. Toți minerii, mai puțin doi, au intentat un proces colectiv împotriva guvernului în iulie a acelui an, cerând mai mult de jumătate de milion de dolari fiecare. Proprietarii companiei miniere au fost de acord să ramburseze guvernului aproximativ un sfert din costurile de salvare în martie 2012. Procurorii – care investigau cazul din 2010 – au decis în august 2013 că proprietarii minei nu purtau răspunderea penală pentru accident, astfel recursul legal al minerilor fiind redus la procese civile.



S-ar putea să-ți mai placă