Pe 30 octombrie 1961, bomba nucleară cu hidrogen RDS-220, cunoscută și ca „Bomba Țarului”, „Tsar Bomb” sau „Marele Ivan”, a fost detonată de sovietici deasupra insulei Novaia Zemlya din Oceanul Arctic. Aceasta a fost mai mare bombă nucleară testată vreodată, ea producând și cea mai puternică explozie înregistrată vreodată de om.
Motivul și contextul testării
Războiul rece dintre URSS și Statele Unite devenise din ce în ce mai tensionat, iar bomba a fost construită ca o demonstrație a puterii sovietice. Bomba cântărea 27 de tone, avea o lungime de aproximativ 8 metri și un diametru de aproximativ 2 metri. De asemenea, avea o putere echivalentă a 100 megatone TNT, dar forța de explozie a fost considerată prea periculoasă pentru o situație de testare, drept urmare ea fiind scăzută la 50 de megatone TNT. Chiar și această variantă se estimează că a depășit de aproximativ 3.800 de ori puterea bombei americane aruncate asupra Hiroshima la finalul celui de-al Doilea Război Mondial.
Explozia Bombei Țarului
Un bombardier Tu-95V a fost modificat pentru a transporta bomba, acesteia fiindu-i adăugată și o parașută specială pentru a încetini căderea, permițând avionului să ajungă la o distanță sigură de explozie. Aeronava, pilotată de Andrey Durnovtsev, a decolat din Peninsula Kola pe 30 octombrie 1961, ei alăturându-se și un avion de observare.
La aproximativ 11:32, ora Moscovei, „Bomba Țarului” a fost aruncată deasupra locului de testare din Golful Mityushikha, de pe insula pustie Novaia Zemlya. A explodat la aproximativ 4km deasupra solului, producând un nor ciupercă de peste 60 km înălțime, lumina exploziei fiind văzută chiar de la aproximativ 1.000 de km distanță. Pagubele rezultate au fost și ele la fel de masive: Severny, un sat nelocuit aflat la 55 km de punctul detonării, a fost nivelat, iar clădirile aflate la mai mult de 160 km distanță au fost avariate. În plus, s-a estimat că suflul exploziei ar fi provocat arsuri de gradul trei la o distanță de până la 100 de km.
Urmări
Deși un succes, Bomba Țarului nu a fost niciodată luată în considerare pentru utilizare operațională. Având în vedere dimensiunea sa, dispozitivul nu putea fi purtat de o rachetă balistică. În schimb, bomba trebuia transportată cu aeronave convenționale, care puteau fi ușor interceptate înainte de a-și atinge ținta. Astfel, bomba a fost privită ca o armă de propagandă. După explozia din 1961, s-au amplificat eforturile de a limita testele nucleare doar la subteran, urmând ca în 1963 o interdicție să fie semnată de Statele Unite, Marea Britanie și URSS, numeroase țări alăturându-se ulterior tratatului.
