Pe 12 septembrie 1990, Tratatul reglementărilor finale cu privire la Germania, cunoscut și ca Acordul doi plus patru, a fost negociat în 1990 între cele două state germane: Republica Federală Germania(RFG sau Germania de Vest) și Republica Democrată Germană(RDG sau Germania de Est) și cele patru puteri care au ocupat Germania la sfârșitul anului al Doilea Război Mondial: Franța, Uniunea Sovietică, Regatul Unit și Statele Unite.
Conținut
Situația de la finalul celui de al Doilea Război Mondial
Pe 2 august 1945, Acordul de la Potsdam, promulgat la sfârșitul Conferinței de la Potsdam, a stabilit, printre altele, condițiile inițiale în care Aliații vor guverna Germania odată cu finalul celui de al Doilea Război Mondial. O frontieră provizorie germano-poloneză cunoscută sub numele de linia Oder-Neisse a cedat, teoretic, în contextul acelei „frontiere provizorii”, majoritatea fostelor provincii de est ale Germaniei către Polonia și Uniunii Sovietică. Populațiile germane din aceste zone fie au fugit, fie au fost expulzate. Aordurile încheiate au fost provizorii, iar acordul prevedea că situația va fi finalizată odată cu semnarea reglementărilor finale de pace. Situația Germanii a devenit o problema extrem de disputată în cadrul războiului rece, iar până la sfârșitul sfârșitului anilor 1980 nu s-au făcut prea multe progrese.
Revoluția pașnică și urmările ei
În 1989 Revoluţia paşnică a dus la căderea Zidului Berlinului și la prăbușirea Partidul Unității Socialiste în Republica Democrată Germană. Pentru a atinge o unitatea și suveranitatea deplină, ambele state germane au fost dispuse să accepte condițiile Acordului de la Potsdam. La 31 august 1990, RFG și RDG au semnat Tratatul de Unificare, care descrie modul și specificul aderării RDG la Republica Federală. Odată cu semnarea tratatului a fost posibil ca toate părțile internaționale să negocieze o soluționare finală.
Prevederile tratatului
Tratatul permite Germaniei să facă parte din alianțe, fără nicio influență străină în politica sa. Toate forțele sovietice urmau să părăsească Germania până la sfârșitul anului 1994. Înainte ca sovieticii să se retragă, Germania va desfășura doar unități teritoriale de apărare care nu sunt integrate în structurile vreunei alianțe(ex: NATO). După retragerea sovieticilor, germanii puteau desfășura liber orice tip de trupe în acele zone, cu excepția armelor nucleare. Pe durata prezenței sovietice, trupele aliate au rămas staționate la Berlin, la cererea Germaniei.
Germania s-a angajat să-și reducă forțele militare la cel mult 370.000, dintre care nu mai mult de 345.000 aveau să fie în cardul armatei și al forțelor aeriene. De asemenea, a fost reafirmată renunțarea la fabricarea și deținerea armelor nucleare, biologice și chimice, precum și aplicarea Tratatului de Neproliferare Nucleară. Nicio forță armată străină, arme nucleară sau transportatoare de arme nucleare nu vor fi staționate sau dislocate în șase state (zona Berlinului și fosta Germanie de Est), ceea ce le face o zonă permanentă fără arme nucleare. Armata germană putea desfășura sisteme de arme convenționale cu capacități neconvenționale, cu condiția să fie echipate și proiectate pentru un rol pur convențional. De asemenea, Germania a fost de acord să folosească forța militară numai în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite.
O altă prevedere importantă a tratatului a fost confirmarea de către Germania a frontierei recunoscute pe plan internațional cu Polonia și a altor schimbări teritoriale care avuseseră loc în 1945, renunțând la orice pretenții viitoare asupra teritoriului pierdut la est de linia Oder-Neisse. Tratatul a definit teritoriul unei „Germanii unite” ca fiind teritoriul Germaniei de Est, Germaniei de Vest și Berlin, interzicând Germaniei să formuleze orice revendicări teritoriale viitoare. Germania a fost de asemenea de acord să semneze un tratat separat cu Polonia(pe 14 noiembrie 1990), reafirmând actuala frontieră comună, obligatorie în temeiul dreptului internațional, renunțând efectiv la teritoriile din Polonia. În plus, Republicii Federale i s-a cerut prin tratat să își modifice legea fundamentală, astfel încât să fie interzisă, în mod constituțional, orice cerere de încorporare de către Germania a teritoriilor ce nu au făcut parte din Germaniei de Est, Germaniei de Vest și Berlin.
Ratificarea tratatului
Tratatul reglementărilor finale cu privire la Germania a fost semnat la Moscova, Uniunea Sovietică, pe 12 septembrie și a pregătit calea reunificării germane de pe 3 octombrie 1990. În temeiul tratatului, cele patru puteri au renunțat la toate drepturile pe care le dețineau în Germania, inclusiv cele referitoare la orașul Berlin. După ratificarea tratatului de către statele implicate, Germania unită a devenit pe deplin suverană pe 15 martie 1991. Deși tratatul a fost semnat de Germania de Vest și de Est ca state suverane separate, ulterior a fost ratificat de Germania unită (Republica Federală Germania).
După ce Uniunea Sovietică s-a dizolvat în decembrie 1991, unitatea de comandă a grupului sovietic din Germania a trecut sub controlul Federației Ruse. Guvernul german a recunoscut ulterior Federația Ruse drept succesor al Uniunii Sovietice, recunoscându-i inclusiv dreptul de a menține trupe în Germania până la sfârșitul anului 1994. Cu toate acestea, din cauza dificultăților economice severe cu care se confrunta Rusia post-sovietică, președintele rus Boris Yeltsin a redus numărul trupelor desfășurată în Germania la niveluri semnificativ mai mici decât cele permise de tratat. Ultimii soldați ruși au părăsit Germania la sfârșitul lunii august în 1994, cu patru luni înainte de termenul limită al tratatului.
