Restaurația carlistă

Restaurația carlistă a fost dintre cele mai importante evenimente din istoria interbelică a României, ea punând capăt unei crize dinastice ce dura deja de mulți ani. În urma actului de la 4 ianuarie 1926, adoptat ca urmare a scrisorii de renunțare trimisă regelui Ferdinand de către Carol, acesta încetase să mai fie membru al familiei regale, totodată pierzându-și drepturile, titlurile și prerogativele aferente fostei sale poziții[1] și angajându-se să nu se întoarcă în țară pe o perioadă de 10 ani.  Fostul moștenitor a devenit astfel o persoană particulară, sub numele de Carol Caraiman, păstrându-și cetățenia română și o avere considerabilă. Totuși, moartea regelui Ferdinand îl va face pe Carol să regândească renunțarea la tronul României, punând astfel pe jar lumea politică din țară.

Relație dintre țară și fostul principe

Odată cu moartea regelui Ferdinand din 20 iulie 1927, guvernul Ioc I.C Brătianu va lua măsuri împotriva oricăror eventuale contestării ale actului de la 4 ianuarie 1925 sau a unei posibile reveniri a fostului principe Carol. Astfel, guvernul declară starea de asediu pe întreg teritoriul țării și trece la cenzurarea presei. De asemenea anumiți oameni politici și militari sunt avertizați să nu întreprindă acțiunii în favoarea lui Carol, unii dintre aceștia fiind chiar reținuți temporar[2].

În acest context Mihai, fiul lui Carol, este proclamat rege, conducerea țării fiind asigurată de o regență din cauza vârstei acestuia. Acum se conturează 2 grupuri cu opinii contrare: prima, avea în frunte Partidul Național- Liberal condus de Ion I.C Brătianu, susținea regența și urmărea respectarea actului de la 4 ianuarie, iar cealaltă, în frunte cu Partidul Național Țărănesc, condus de, care critica regența și dorea anularea actului de la 4 ianuarie și aducerea în țară a lui Carol.[3]

La 31 iulie, fostul principe face prima declarație publică în care își exprimă dorința de a reveni pe tron. Într-un ziar francez, Carol declară că a renunțat la tron „silit de împrejurări grave de către persoane și prin mijloace asupra cărora cred de cuviință să mă abțin de a da astăzi lămuriri”, afirmând și că „legendele de ordin sentimental nu au nicio legătură cu hotărârea mea”, concluzionând că „Această situație îmi dă dreptul să intervin personal […] niciodată n-aș putea pregeta de a mă supune poporului meu și de a răspunde chemării sale, când ea s-ar îndrepta către mine“[4]. In acest context, I.G Duca, ministrul de interne al României, elaborează un document care oferea instrucțiuni autorităților în cazul unei întoarcerii ilegale în țară a lui Carol. Astfel, autoritățile erau instruite să-i interzică intrarea la graniță sau, în cazul în care principele era identificat pe teritoriul țării, să fie arestat și trimis sub pază la București.

La Paris, precum și în țară, se formează un grup de susținători ai lui Carol, numiți „carliști”. Iar în jurul fostului principe se va „o curte”, ai cărei membri aveau un trecut cel puțin dubios, precum: Barbu Ionescu, Constantin Dumitrescu, Nicolae Gatoski, Ioseph Bogdan, Mircea Mihail sau Hugo Backer[5]. Toți aceștia așteptau momentul urcării lui Carol pe tron pentru a se îmbogății și a pune și ei mâna pe o mică parte din putere. În țară, în schimb, gruparea carlistă era formată din diverși bancheri, ziariști, ofițeri sau oameni politici obscuri precum: generalul Condeescu, colonelul Paul Teodorescu, bancherul Aristide Blank, profesorul universitar Nae Ionescu, economistul Mihail Manoilescu, ziaristul și profesorul universitar Nichifor Crainic etc. Toți doreau să se ridice cu ajutorul lui Carol.[6]

Ion I.C Brătianu, șeful guvernului, urmărea atent acțiunile carliștilor precum și contactele oamenilor politici cu fostul principe, luând în considerare chiar ideea că proclamării republicii[7]. Totuși acesta se limitează la arestarea lui Manoilescu, care tocmai se întorcea de la Paris  de la o întrevedere cu Carol, aducând cu el și o serie de scrisori și documente ce vor fi confiscate, precum și a altor carliști, precum: colonelul Paul Teodorescu, colonelul Zăvoianu, Ion Axinte din Iași și alții. Totodată guvernul pornește și o campanie de propagandă, acuzându-l pe Manoilescu de „complot împotriva statului”. In replică, opoziția începe o campanie împotriva guvernului liberal, în apărarea lui Manoilescu, pe care, ironic, cu câteva luni înainte presa național-țărănistă îl critica din cauza ideilor sale fasciste. Pe 14 noiembrie însă, Manoilescu este achitat, Brătianu suferind un imens eșec, iar opoziția debordând de satisfacție. În acest context, guvernul abia ținea piept presiunilor opoziției, când vine o nouă lovitură: moartea lui Ion I.C Brătianu la 24 noiembrie 1927.

Evoluția carliștilor

Un nou guvern se constituie sub conducerea lui Vintilă Brătianu, care a și devenit președintele Partidului Național-Liberal. Acesta va continua apărarea actului din 4 ianuarie 1926, precum și demersurile pe lângă guvernul Franței pentru o supraveghere mai strictă a lui Carol. Câteva zile mai târziu, Partidul Național-Țărănesc reîncepe și el campania de răsturnare de la putere a liberalilor[8]. Aceștia fac presiuni pe Regență pentru demisia guvernului liberal. În acest sens organizează Congresul general al partidului, precum și o mare adunare la Alba Iulia pe 22 aprilie, urmând a fi amânate pe 6 mai, prin care să arate Regenței popularitatea partidului în rândul maselor. Național-țărăniști încearcă să sincronizeze aceste acțiuni cu venirea în țără a lui Carol. Odată cu apropierea zilei „întoarcerii”, Carol devine din ce în ce mai activ, primind corespondenți ai presei internaționale pentru interviuri, debordând de optimism și lăsând tuturor senzația că era în apropierea revenirii pe tron. Pe 28 aprilie Carol ajunge în Marea Britanie, unde e găzduit la vila lui Barbu Ionescu. Tot în Marea Britanie va fi tipărit cu banii lui Barbu Ionescu un manifest în favoare lui Carol.

Planul național-țărăniștilor era ca manifestul să fie împrăștiat la adunarea de la Alba Iulia, urmând să sosească câteva ore mai târziu și Carol, în aplauzele participaților adunării, peste câteva zile urmând a și fi încoronat rege. Tot acest plan se dovedește a fi un imens eșec: Dutley Heathert, care trebuia să aducă manifestele cu avionul la Budapesta și de acolo în România, este oprit în Ungaria, manifestele fiindu-i confiscate, iar avioanele care trebuiau să-l transporte pe Carol sunt oprite pe aerodromul Croydon pe motivul că pasagerii „nu aveau acte în regulă”. Fostul principe a fost așteptat în zadar la adunare, iar aceasta se va încheia fără vreun alt eveniment. Acest eșec al carliștilor va reprezenta un important succes al guvernului în discreditarea fostului principe.  La acesta se va mai adăuga și solicitarea de desfacere a căsătoriei formulată de principesa Elena către Curtea de apel București. Carol va fi notificat și chemat la proces, acesta refuzând și trimițând printr-un avocat o scrisoare care contesta desfacerea căsătoriei. La finalul procesului, Curtea de Apel a pronunțat sentința de divorț.

Pe 3 noiembrie 1928, Vintilă Brătianu va demisiona, el pierzând suportul regenței care a înțeles că trebuie să dea curs opiniei publice, care dorea îndepărtarea Partidului Național-Liberal de la guvernare. După consultări, pe 8 noiembrie, Regența va încredință mandatul președintelui Partidului Național-Țărănesc. Astfel, guvernul Iulia Maniu va depune jurământul pe 10 noiembrie 1928. Noul guvern obține in partea Regenței dizolvarea Parlamentului și organizarea alegerilor, care vor fi câștigate de către Partidul Național-Țărănesc cu 77,76% și 348 de mandate[9]. Odată ajuns la putere, Iuliu Maniu și-a nuanțat opiniile față de criza dinastică, agitația politică pe care o folosise contra liberalilor putând acum să se întoarcă împotriva lui. Totuși, acesta a continuat să țină legătura cu fostul principe prin consulul României în Franța, Petre Ciolan, dar și prin alți fruntași național-țărăniști. Prin aceste legături Iuliu Maniu urmărea să obțină asigurări din partea lui Carol că, în cazul întoarcerii sale, acesta va domni în mod constituțional și se va despărți de Elena Lupescu.

Situația din țară se complică odată cu moarte regetului Gheorge Buzdugan, Consiliul de Ministri preluând exercitarea prerogativelor regale până la alegerea unui nou regent. Această acțiune a guvernului va naște discuții și proteste din partea opoziției, aceștia numind-o chiar „o lovitură de stat”[10]. După lungi conflicte și discuții, va fi ales ca regent Constantin Sărățeanu, consilier la Înalta Curte de Casație, cu 445 de voturi, Vaida-Voievod menționându-le parlamentarilor național țărăniști că acesta „trebuie votat”. Astfel, acum, datorită manevrelor lui Iuliu Maniu, Partidul Național-Liberal pierde orice influență asupra Regenței, iar Partidul Național o câștigă. Acest fapt este denunțat și de fruntașii opoziției, printre care și de I.G. Duca, acesta declarând „Printr-o interpretare vinovată a dispozițiunilor constituționale și printr-o îndrăzneață procedare, d-1 Iuliu Maniu și-a însușit dreptul să desemneze singur pe al treilea regent și să supună alegerea sa personală ratificării de formă a Parlamentului său cu demisiile în alb. Și pe cine a ales? Pe un înalt magistrat, o persoană foarte respectabilă desigur, dar care fiind rudă de aproape cu d-nii Popovici și Vaida, d. Maniu și-a închipuit că va fi în Regență instrumentul măruntelor sale interese de partid“[11]. Impunerea alegerii lui Sărățeanu va naște conflicte și în cadrul Partidului Național-Țărănesc, membrii guvernului nefiind consultați în cadrul acestei desemnări. La această agitația politică va contribui și inabilitatea Regenței de a controla situația.

Pe lângă agitația politică, apare și agitația socială. Entuziasmul maselor pentru Partidul Național-Țărănesc dispare încet odată cu eșecul implementării politicilor promise. Drept urmare, se intensifică mișcările sociale, culminând cu greva muncitorilor de la Lupeni din august 1929. De această situație agitată vor profita carliștii, oferind oamenilor un nou ideal: venirea pe tron al lui Carol, care va duce țara spre bine. Curentul carlist cucerește și o serie de parlamentari care ajung chiar să facă propagandă în favoarea fostului principe. De asemenea există și ziare care argumentează în favoarea lui Carol, cel mai relevant fiind „Cuvântul”, care prezentând diverse documente și informații urmărea să demonstreze că principele a renunțat la tron, fiind silit de Ion I.C Brătianu[12]. Un important carlist va deveni și principele Nicolae care, dorind să scape de povara regenței, vedea în venirea lui Carol singura soluție, „predicând” această idee prin țară, în cadrul călătoriilor pe la regimente ca inspector general al armatei.

Carliști se vor concentra pe discreditarea sistemului, prezentând venirea lui Carol drept singura care putea pune țara pe drumul cel drept. În acest sens sunt tipărite și răspândite o mare cantitate de manifeste și broșuri cu motto-ul „Să vină salvatorul”. Totuși carliști nu aveau puterea să schimbe ceva fără ajutorul vreunui partid politic. În plină criză politică însă, acestea încep să-și întoarcă privirea spre Carol. Alexandru Averescu, conducătorul Partidului Poporului, chiar va avea o întâlnire cu fostul principe pe tema anulării actului din 4 ianuarie, el condiționând aceasta de despărțirea de Elena Lupescu și reluarea căsătoriei cu principesa Elena[13]. Spre deosebire de Partidul Poporului, care încerca să pregătească atmosfera pentru întoarcerea lui Carol, Partidul Național-Liberal, în frunte cu Vintilă Brătianu va desfășura intens o campanie anti-carlistă. Totuși chiar și în acest partid vor apărea facțiuni care se află în dezacord cu conducerea în privință crizei dinastice. Partidul Național al lui Iorga își va menține atitudinea favorabilă veniri lui Carol, afișată încă de la început.

Neputința guvernului în față crizei economice, conflictelor sociale sau tensiunilor politice, vor duce, la începutul anului 1930, la înmulțirea nemulțumirilor sociale, începând să iasă în stradă funcționari, învățători, profesori, văduve, orfani sau invalizi de război[14]. În acest cadru dezbaterea în legătură cu revenirea lui Carol devine un subiect uzual în presa românească. Ministrul de interne, Alexandru Vaida-Voevod, dispusese însă, atât confiscarea ziarelor care îl atacau pe fostul principe, cât și a celor care îl apărau, fapt care va da naștere multor dispute în Parlament, ministrul replicând că nu se poate îngădui discutarea „ordinei constituționale” existente[15]. Văzând creșterea curentului carlist, Iuliu Maniu va continuă să afirme că susține întoarcerea fostului principe cu condiția respectării regimului constituțional și a despărțirii de Elena Lupescu. Maniu spera ca, odată cu trecerea timpului, tactica sa va reuși. Existau însă temeri în cadrul partidului că această tactică îl va face pe Carol să revină cu ajutorul altui partid și național-țărăniștii vor pierde eventualele foloase ale „restaurației”. Conștientizând asta, Maniu a început o apropiere de Carol, numindu-l pe un cunoscut carlist, Nicoale Condeeescu, la conducerea Ministerului de Război, de asemenea tot el permițându-le unor miniștrii în funcție să-l viziteze pe Carol și să-i prezinte diverse proiecte de lege[16].

Revenirea

Această situație din țară îl face pe Carol să decidă că a sosit momentul perfect pentru întoarcere. În acest scop fostul principe se sfătuiește pe 27 mai 1930 cu Puiu Dumitrescu, secretarul său, cu Nicolae Tătăranu, atașat militar al României în Franța și cu Victor Precup. La această întâlnire se alcătuiește planul revenirii. Conform acestuia, fostul principe urma să ajungă la München, de unde să ia un avion care să-l ducă în țară. Nicolae Tătăranu urma să meargă în Germania pentru a închiria avionul, iar Victor Precup să meargă la București pentru a-i comunica planul lui Iuliu Maniu și pentru a pregăti primirea.

Pe 3 iunie Carol, împreună cu Puiu Dumitrescu și Nicolae Gatoski, pleacă de la Paris, ajungând 2 zile mai târziu la München. În țară, Victor Precup îi prezintă planul revenirii lui Carol lui Maniu care, deși considera că fostul principe trebuie să aștepte până la vară, îi spune că nu-i vor pricinui lui Carol vreo greutate[17]. Câteva ore mai târziu, Maniu este informat că acesta va sosi ziua următoare, la ora 18. Pe 6 iunie, Carol expediază telegrama „Sosesc cu întreaga familie. Gică” apropiaților săi din țară. În aceeași zi, cu un pașaport fals, sub numele Eugen Nicolas, Carol pornește spre România la bordul avionului închiriat de Tătăranu. Intrat pe teritoriul țării, avionul are o pană de ulei, aterizând de urgență la Vadu Crișului. Avionul era așteptat pe aerodromul Grupului II Aviație din Someș-sat, astfel că este trimis în căutarea lui căpitanul Cristescu. Acesta găsește avionul în pană, iar după ce este alimentat cu ulei, pornesc amândouă spre Cluj. Avionul lui Carol suferă o nouă defecțiune de motor și este obligat să aterizeze, călătoria fiind continuată cu avionul pilotat de Cristescu. La ora 19, avionul aterizează pe aerodromul Grupului II Aviație, unde este întâmpinat de Victor Precup și de colonelul Dahinten. Peste 25 de minute, Carol pornește cu un avion, pilotat de căpitanul Opriș, spre București. Problemele neașteptate de pe drum au făcut ca cei care așteptau venirea lui Carol să creadă că planul se amânase. Pe lângă asta, avionul nu a mai aterizat pe platoul de la Cotroceni din cauza întunericului, fiind preferat aeroportul Băneasa care avea instalație de iluminat. De la aeroport, Carol a mers la cazărmile regimentelor 2 și 9 vânători, acestea asigurându-i protecția. În continuare, acesta va fi întâmpinat de principele Nicolae la Cotroceni, unde se va și instala[18].

La Cotroceni, Carol primește un telefon de la Iuliu Maniu, acesta și vizitându-l câteva ore mai târziu. Aceștia vor purta o discuție, în prezență principelui Nicolae, pentru a stabili ce este de făcut. Maniu ridică problema moralități unei detronări a regelui Mihai, căruia îi jurase credință, și vine cu propunerea ca inițial Carol să fie ales în locul unui regent care va demisiona, iar mai apoi guvernul să abroge actul din 4 ianuarie, dându-i tronul lui Carol. Totuși șeful guvernului, condiționa acestea printr-un „obligament al Alteței Voastre de a reface căsătoria cu principesa Elena, de a vă despărți de doamna Lupescu, adică de a nu permite reîntoarcerea ei în țară, cu un cuvânt de a nu continua în nici un chip raporturile de până acuma“[19]. Fiind conștient de situația în care se afla, mai exact că șeful guvernului se putea folosi de legile în vigoare pentru a-l expulza, Carol a replicat că, deși vede altfel situația, este de acord „în principiu” cu cele spuse de Maniu.

În următoarea noapte Carol este vizitat de oameni politici, ziariști sau ofițeri. Printre aceștia vor veni și membrii importanți ai Partidului Național-Țărănesc: Ion Mihalache, Grigore Iunian și Aurel Lecuția, care erau îngrijorați că preocupările morale ale lui Maniu, vor pune partidul în conflict cu noul rege. Drept pentru care, cei 3 nu erau preocupați de latura morală a acțiunii, ci de latura juridică. Grigore Iunian va argumenta că pe baza principiului că puterea emană de la națiune, iar națiunea este reprezentată de Parlament, acesta putea anula actul de la 4 ianuarie și proclama rege pe Carol[20]. La 02:30, Alexandru Averescu va afla și el de venirea lui Carol, fiind invitat la Cotroceni, unde acesta îi sugerează organizarea unei manifestații de simpatie ziua următoare. Tot acum Carol va încerca să rezolve atitudinea ostilă a Partidului Național-Liberal, chemându-l pe Gheorghe Brătianu în audiență. În ciuda opoziției unchiului său, acesta se va prezenta la Cotroceni, unde Carol îi cere colaborarea tuturor partidelor în jurul tronului, oferindu-i și includerea într-un viitor guvern de concentrare. Gheorghe Brătianu va fi de acord cu cele propuse de rege și se angajează să încerce să determine Partidul Național-Liberal să colaboreze cu viitorul monarh. Însă, Comitetul Executiv al Partidului Național-Liberal va hotărî să susțină în continuare actul de la 4 ianuarie 1926, I.G. Duca spunând că „Aș considera că mă dezonorez făcând altfel, și deci, să sfârșesc cariera mea politică cu un act de dezonoare”[21].

Văzând presiunea pusă[22] pentru proclamarea lui Carol ca rege, fără etapa ca regent și fără rezolvarea chestiunilor legate de principesa Elena și Elena Lupescu, Iulia Maniu demisionează pentru a nu conduce un act ce era împotriva voinței sale și pe care îl considera imoral[23]. Câteva ore mai târziu, la 21:30, un guvern condus de Gheorghe Mironescu va depune jurământul. Noul guvern va prezenta Regenței spre aprobare un proiect de lege prin care se abrogau articolele 6 și 7 din Statul Casei Regale, referitoare la pierderea drepturilor politice de către Carol și la interdicția acestuia de a reveni în țară pentru 10 ani. Miron Cristea și Constantin Sărățeanu vor demisiona din Regență, argumentând că ceea ce permite guvernul încalcă actul din 4 ianuarie 1926.

În acest context, pe 8 iunie Parlamentul este convocat pentru a dezbate și hotărî problema succesiunii. În senat lucrările se vor desfășura prezidate de Paul Bujor. Gheorghe Mironescu va prezenta proiectul de lege pentru abrogarea articolelor 6 și 7 din legea privitoare la actele civile ale familiei domnitoare, iar Apostol Popa va prezenta proiectul de lege conform căruia, principele Mihai, acum moștenitor al tronului, primea titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia”, ambele fiind adoptate. În camera deputaților lucrările se vor desfășura prezidate de Ștefan Cicio-Pop, și aici ambele proiecte de lege fiind adoptate. Urmează lucrările comune ale Adunării Deputaților și Senatului, prezidate de Ștefan Cicio-Pop. Este propus de către Grigore Iunian următorul proiect de lege „Articol unic. Corpurile legiuitoare întrunite într-o singură Adunare și constituite în Reprezentațiunea Națională declară anulată legea promulgată prin înaltul decret regal nr. 13, publicată în «Monitorul Oficial» nr. 4 din 5 ianuarie 1926, prin care s-a primit renunțarea principelui Carol la succesiunea tronului și la toate drepturile, titlurile și prerogativele de care, în virtutea Constituției și a Statutelor Regale, se bucura, ca principe moștenitor și membru al familiei domnitoare. Declară, de asemenea, anulată legea promulgată prin înaltul decret regal nr. 14 din 4 ianuarie 1926, prin care Reprezentanța Națională primește Regența numită de Majestatea Sa, regele Ferdinand I. In consecință, pe temeiul art. 77 și 79 din Constituție, Reprezentațiunea Națională constată că succesiunea tronului României se cuvine de drept Alteței Sale regale principelui Carol, coborâtor direct și legitim în ordinea de primogenitură bărbătească a regelui Ferdinand I“[24]. Apoi vor vorbi, pe rând, reprezentați ai partidelor favorabile proiectului, la final Gheorghe Mironescu strigând „Trăiască Majestatea Sa regele Carol al II-lea!“. De la votul cu bile se vor abține liberalii, averescanii și social-democrații, totuși rezultatul va fi copleșitor: 485 de bile albe și 1 neagră[25].

În urma votului, Președintele Adunării constată că, prin vot, Reprezențanța Națională îl proclamă rege pe Carol, apoi mulțumește regenților pentru activitatea lor și suspendă ședința. După pauză, Carol depune jurământul, după care rostește un discurs în care reia ideea că nu a renunțat de bună voie la tron, ci a fost silit. Discursul se incheie cu un apel la patriotism „Sfârşind cuvântul Meu, incă odată fac cel mai călduros apel ca toţi să lucrăm împreună pentru bunul cel mai scump al nostru; Patria. Români din patru unghiuri uniţi-vă în gânduri, uniţi-vă în timţiri. „înainte spre mucă !”[26]

Referințe bibliografice

• [1] Ioan, Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 51-52
• [2] Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 7-8
• [3] Ibidem, pp. 10-11
• [4] Ioan, Scurtu, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 118, n. 28.
• [5] Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 13-15
• [6] Ibidem, pp. 15-16
• [7] Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 125
• [8] Ibidem, pp. 30-33
• [9] Keith Hitchins, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, 1996, p. 450-451
• [10] Ioan, Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 47-48
• [11] Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 191
• [12] Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 57
• [13] Ibidem, pp. 62-63
• [14] Ibidem, pp. 65-66
• [15] Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 209-210
• [16] Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 69
• [17] Ibidem, p. 72
• [18] Ibidem, pp. 73-75
• [19] Idem, Criza dinastică din România (1925-1930), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, pp. 224-225
• [20] Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 77-78
• [21] Idem, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 94
• [22] 30 de parlamentari național-țărăniști merg la Consiliului de Miniștri under cer explicit proclamarea lui Carol rege
• [23] Ioan, Scurtu, Monarhia în România 1866-1947, Editura Danubius, Bucureşti, 1991, p. 95
• [24] Idem, Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947), vol. III, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, pp. 86-87
• [25] Ibidem, pp. 88-89
• [26] „Întoarcerea în ţară a Prinţului Carol şi evenimentele cari au urmat” în Românul, 15 iunie 1930 p. 3