Conceptul de naționalism a apărut la sfârșitul secolului XVIII, odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne.
Ce este națiunea?
Pentru a înțelege conceptul de naționalism este important să înțelegem ideea de națiune și formarea ei. Chestiunea definirii națiunii este una foarte controversată. De-a lungul istoriei ideea de națiune a avut diverse sensuri, abia la finalul secolului XVIII dobândind înțelesul pe care îl știm astăzi. Franța iluministă a fost cea care a dat substanță conceptului. Ideea franceză despre națiune este aceea a „comunității tuturor cetățenilor care se bucură de drepturi egale”, mai exact o comunitate de indivizi care se bucură de aceleași drepturi politice, indiferent de originea lor.
Astăzi există două viziuni asupra existenței națiunii: una consideră națiunea ca existând în realitate, iar alta o consideră un artefact cultural, despre care nu se poate spune că există ca grup social, ci ca o comunitate imaginată. Benedict Anderson definește națiunea drept „o comunitate politică imaginară și imaginată ca fiind atât intrinsecă cât și suverană”. Comunitatea este văzută drept imaginară pentru că deși membrii niciunei națiunii nu se cunosc toți pe fiecare, ei au în minte imaginea comuniunii lor. Conform acestei viziuni toate comunitățile ce au succedat primele sate, ce erau formate pe baza contractului social, sunt doar comunități imaginare. Totodată națiunea imaginată este și limitată deoarece, chiar și cea mai mare dintre ele, tot are granițe, dincolo de acestea exsitând alte națiuni. Deci, o națiune nu poate echivala cu omenirea, fiind imposibil ca toți oamenii să facă parte din aceeași națiune. Națiunea imaginată este și suverană, conceptul apărând în perioada iluministă, când revoluția a distrus legitimitatea monarhiei dinastice, de drept divin, iar garantul libertăților a devenit statul suveran. Totuși cea mai importantă parte rămâne imaginarea națiunii ca o comunitate pentru că, în ciuda tuturor divergențelor și inegalităților din cadrul unei națiuni, între membrii acesteia există o camaraderie, sau mai bine zis o înfrățire. Aceasta a justificat în ultimele sute de ani numeroase războaie, oamenii ucigând și fiind dispuși să moară de bună voie pentru națiune, care, concluzionează Anderson, este până la urmă un produs al imaginației.
O dată cu sfârșitul secolului al XVIII-lea și conturarea națiunilor, se pune problema limbilor naționale. Astfel, limba națională devine ceea ce legitimează națiunea. Aceasta dobândește o importanță deosebită, pentru cetățeni folosirea acesteia devenind o datorie. O limba națională trebuie să fie oglinda națiunii, trebuie să asigure comunicarea între cetățeni indiferent de poziția socială și în același timp să fie cunoscută și utilizată de toți. Totodată ea trebuie să-și aibă rădăcina în istorie și să poarte specificul poporului.
După revoluția franceză, se vor contura două perspective asupra ideii de națiune. Sieyes considera că națiunea este un simplu cadru național și juridic, unde un corp de asociați trăiesc in virtutea unor legi comune și sunt reprezentați prin aceeași legislatură. Iacobinii, în schimb, vedeau națiunea drept „viitoarea patrie a libertății” unde fiecare om va renunța la propriul interes pentru a se devota celui public.
Mai apoi Herder și Fichte vor fi artizanii unui nou concept de națiune formată din ființe vii, spre deosebire de națiunea lui Sieyes care era formată din „supuși ai legilor” sau de cea a iacobinilor care confunda omul cu statul. Cei doi germani consideră că, nu statul reprezintă națiunea și nici nu organizează societatea, ci societatea are dreptul de a se organiza sau nu într-un stat. Mai exact ei opun conceptului de stat-națiune, creat de francezi, conceptul lor de națiune-societate. Ca opoziție la conceptul lui Herder și Fichte, Ernest Renan va veni cu ideea de națiune formată prin adeziunea voluntară a membrilor.
În cele din urmă, cele 4 concepte prezentate despre națiune vor rezulta în doar 2 principale: cel a lui Herder, conform căreia apartenența individului la o națiune se bazează pe etnie și cultură, și cel a lui Renan conform căruia națiunea delimitează spațiul unui stat creat prin libera alegere a individului. Cele 2 vor fi în opoziție: națiunea în stil francez a lui Renan versus națiunea în stil german a lui Herder.
Herder consideră națiunea etnoculturală superioară celorlalte deoarece ea se identifică cu o limbă și o serie de obiceiuri. Totodată ea se află și deasupra statului și a metodelor de guvernare. El consideră statul un defect deoarece este „un amestec bizar de rase și națiuni sub un sceptru unic”. Din ideea lui Herder, rezultă și dreptul popoarelor de a se organiza după bunul lor plac, el „declarând” război imperiilor. Deși Herder se opune prejudecăților rasiale, chiar și conceptului de rasă, el crede în superioritate anumitor grupuri, astfel el susține o serie de idei care subliniază originalitatea și meritele poporului german, precum și „spiritul de cucerire a popoarelor germanice”. Herder este deci, oarecum contradictoriu și relativ confuz. Această idee a națiunii etnoculturale va fii reluată de Fichte, accentuând superioritatea acesteia față de stat.
Extremismul
Pe fondul lipsei de înțelegere a ideilor lui Herder și Fichte și a răspândirea în Germania a tezei despre superioritatea ariană a lui Chamberlain se vor naște mai târziu ideologiile totalitare. Chiar dacă ideologia lui Hitler este extrem de deviată de la gândirea lui Herder și Fichte, ea conține totuși multe din ideile de baza ale acestora. Spre exemplu, ideea națiunii universalității culturale este folosită și de Hitler „respingând principiile democratice parlamentare, noi susținem ferm dreptul popoarelor de a-și determina propria viață”. Dar, evident este vorba de o denaturare clară, deci nu se pune problema incriminării lui Herder sau a lui Fichte. Totuși încă din 1870-1871 se relevă potențialul agresiv al naționalismului etnocultural, mai exact prin anexarea Alsaciei și a Lorenei de către germani în virtutea principiului naționalist al comunității de limbă și origine.
Această anexare a provocat și reacția lui Ernest Renan și a dat naștere ideii sale despre națiune. Conform ideii germane, anexarea reprezenta întregirea națiunii germane, dar conform ideii lui Renan reprezintă o negare a voinței celuilalt popor. Inițial Renan era un admirator al Germaniei și în același timp se lăsase cucerit de teoriile antisemite. Totuși anexarea Alsaciei și Lorenei îi provoacă o „trezire patriotică”, el urmând să-și revizuiască poziția morală și filozofică. Astfel el începe să caute argumente împotriva concepției germane despre naționalitate, tocmai fiindcă, această concepție provocase pierderea celor 2 teritorii. Renan dezvoltă o nouă viziune asupra națiunii, una electivă, legitimă, prin voința individului, nu prin expresia suveranității populare. El spune că „o națiune este așadar o mare solidaritate constituită pe baza sentimentului de sacrificiu al celor ce l-au făcut și al celor dispuși să-l facă. Ea presupune un trecut; totuși, în prezent se rezumă la un fapt tangibil: consimțământul, dorința clar exprimată de a continua viața comună”.
Dezvoltarea politică a naționalismului și impulsul spre suveranitatea națiunilor au culminat cu revoluții în Europa. În secolul al XIX-lea, naționalismul a devenit una dintre cele mai semnificative forțe politice și sociale din istorie. În această perioadă națiunea a devenit un argument pentru justificarea diverselor jocuri politice, ideologii sau războaie. Tot acum istoria ca disciplină este în plină schimbare: ea trece de la studiul diverselor afaceri dinastice sau politice la analiza evoluției societăților, instituțiilor, modului de viață a poporului. De acum istoria a devenit o problemă a națiunii. Cunoașterea trecutului național devine o confirmare a unității națiunii unite sub același stat. Din această cunoaștere vor deriva și miturile naționale, instrumente ale puterii.
Eșecul revoluțiilor democratice de la 1848, precum și conflictele interne ce apar datorită creșterii industriale și clasei muncitoare care începe să fie conștientă de puterea și importanța sa, precum și riscurile unor războaie din cauza națiunilor dependente care își doreau eliberarea vor crea un context favorabil apariției de naționalism netradițional. Astfel, în statele vestice apare naționalismul care se folosește de valorile tradiționale pe care le coroborează cu ideea de sacrificiu și supunere pentru conservarea a ceea ce este. În Franța se constituie o nouă imagine a patriei, ce va crea o nouă dreaptă care se considera elita superioară a națiunii, fiind xenofobă și antidemocrată, urând barbarul străin, dar și poporul ignorant. Această tendință a societății franceze va rezulta în afacerea Dreyfus.
În secolul al XIX-lea rasismul era ceva comun. Dar pentru a justifica dominația unui grup de oameni asupra altora se vor căuta așa-zise „motivații științifice”. Astfel, la finalul secolului, descoperirile biologiei și darwinismul oferă relativ justificările necesare. Ideea că „persistența celui mai apt la conservarea diferențelor și variațiilor individuale favorabile și la eliminarea variațiilor dăunătoare” va fi interpretată de dreapta naționalistă ca o confirmare a absurdității egalității. Astfel ia naștere darwinismul social ce va genera și determinismul rasial. Taine vine in 1863 cu ideea că „rasa apare la originea și în zona cea mai profundă a cauzelor”. Astfel el creează 2 tipuri aflate în opoziție, una fiind inferioară celeilalte: rasa ariană și rasele semitice. Tot acum iau naștere și diferite ideii naționaliste: ideea pre-destinării popoarelor prin doctorul „Le Bon” sau ideea de „lupta de clasă și de rase” prin Lapouge.
Odată cu darwinismul social se dezvoltă și bio-istorismul. Conform acestuia unei rase i se atribuie o misiune istorică superioară. Friedrich List vine cu ideea conform căreia: „rasa germanică…a fost desemnată de Providență, datorită naturii și caracterului său, să rezolve următoarea mare problemă: să conducă afacerile lumii întregi, să civilizeze țările sălbatice și barbare și să le populeze pe cele care încă nu sunt locuite”. Arthure de Gobineau va continua ideea afirmând că declinul umanității se datorează faptului că „specia albă a dispărut de pe suprafața pământului”. Ideea va fi folosită și de Hitler in Mein Kampf, el notând că evreii vor „să distrugă prin alterarea rezultată din metisaj această rasă albă pe care o urăsc, să o facă să decadă de la înaltul nivel de civilizație și de organizare politică la care s-a ridicat și să devină stăpânii acesteia”.
Naționalismul comunist
Astfel, în perioada interbelică, naționalismul european și-a pierdut înțelesul inițial și a tins către ultra-naționalism și extremism, având ca unelte rasismul și xenofobia. Acest apogeu de tristă amintire al naționalismului se încheie cu cel de-Al Doilea Război Mondial prin prăbușirea puterilor ultra-naționaliste. Totuși, regimurile comuniste vor prelua parțial vechile idei, conflictul nemaifiind cu anumite minorități, ci cu anumite cercuri, sau mai bine spus clase. Naționalismul comunist va păstra însă ideea că dreptul națiunii justifică negarea drepturilor cetățenilor.
