Istoria Titanicului începe pe 31 martie 1909, acesta urmând a fi cel mai mare pachebot din lume. Călătoria sa inaugurală are loc pe 10 aprilie 1912 din Southampton, Anglia cu destinația New York. La patru zile de la plecare, la ora 23:40, s-a ciocnit de un aisberg, scufundându-se la ora 2:20 dimineața. 1514 de persoane din 2228 și-au pierdut viața, naufragiul Titanicului fiind unul din cele mai cumplite dezastre maritime din istorie.
Construcția
Construcția Titanicului, finanțată de J.P. Morgan și compania sa, International Mercantile Marine, a început pe 31 martie. Titanicul a fost gândit de firma White Star Line pentru a concura cu navele companiei rivale Cunard: RMS Mauretania și RMS Lusitania. Costurile construcției Titanicului au ajuns la 7,5 milioane de dolari în 1912, aproximativ 400 de milioane de dolari în prezent.
Nava a fost lansată la apă pe 31 mai 1911, iar echiparea sa a fost finalizată un an mai târziu. Aceasta măsura 269 m lungime, 28 de metri lățime, o greutate de 46 328 de tone și o înălțime de la linia de plutire până la puntea principală de 18 m. Au fost montate 29 de cazane alimentate de 159 de arzătoare cu cărbune care îi puteau oferi o viteză maximă de 23 de noduri (43 km/h) și o putere maximă de 59.000 CP. Numai trei din cele patru coșuri înalte de 19 metri erau funcționale; al patrulea, folosit numai pentru ventilație, a fost adăugat pentru a face nava mai impresionantă. Nava putea transporta un număr maxim de 3 547 de persoane, pasageri plus echipaj.
La clasa întâi nava avea un bazin de înot, o sală de sport, un teren de squash, băi turcești, baie electrică și o cafenea cu verandă. Camerele clasa întâi erau placate cu lemn scump, aveau mobilă și alte decorațiuni. De asemenea, cafeneaua pariziană oferea mâncăruri pentru pasagerii de la clasa întâi, cu o verandă luminată natural și prevăzută cu gratii. Existau biblioteci și frizerii atât la clasa întâi cât și la clasa a doua. Camerele de la clasa a treia erau placate cu lambriuri din lemn de pin și mobilă solidă din lemn de tec. Nava mai era prevăzută cu trei lifturi electrice la clasa întâi și două la clasa a doua. De asemenea, mai era prevăzută cu un subsistem electric cu generatoare pe abur și două radiouri Marconi, folosite pentru a transmite mesajele pasagerilor. Prețurile erau însă pe măsură: cel mai scump bilet pentru o singură călătorie trans-atlantică la clasa întâi costa 875 de lire sterline (64 204 la nivelul anului 2011) sau 4 375 de dolari (99 237 la nivelul anului 2011).
Începutul sfârșitului
Pe 14 aprilie 1912, în timpul călătoriei inaugurale spre New York, pe când nava se afla în oceanul Atlantic, navigând cu o viteză de 43 km/h, căpitanul va primi avertizări de iceberg. Acesta va ordona viteza maximă de 46 km/h. Viteza a fost unul din factorii principali ai scufundării. La acea viteză, nava avea nevoie de 3 km pentru a se întoarce la 90 de grade. Titanicul n-a putut evita iceberg-ul, acesta provocând o tăietură în carenă pe o lungime de 90 m din cei 300 m ai navei. Căpitanul Smith și Thomas Andrews (designerul șef al Titanicului) au realizat că vasul se va scufunda cu siguranță. În 30 de minute ofițerii și echipajul erau mobilizați pentru acțiunea de evacuare de urgență, începând să pregătească bărcile de salvare, iar pasagerii fiind instruiți prin ordinul căpitanului să iasă pe punte cu vestele de salvare pe ei.
Din păcate oamenii de la bord nu erau de loc îngrijorați, fiind pe un vapor considerat de „nescufundat”. Momentan nu era nici un semn că vasul s-ar scufunda. Înăuntrul navei, în punțile inferioare, apa se ridica vertiginos ajungând la capătul superior al compartimentelor etanșe și de acolo pe punți de unde ajungea cu ușurință în următorul compartiment. Pasagerii de la clasa a treia încep să fie inundați și începe panica, dar porțile de acces la punțile superioare sunt închise. În bărcile de salvare au prioritate pasagerii de la clasa întâi.
Conștienți că bărcile nu sunt suficiente pentru toți, ofițerii încep să pună în bărci doar femeile și copiii. Oamenii sunt neîncrezători la ideea de a se sui în bărci și mulți preferă să rămână la bordul navei unde se simțeau mult mai în siguranță, mai ales că se spunea că este doar o procedură de precauție și vor fi aduși înapoi la bord.
Cu toate acestea, în jurul orei 00:30, prima barcă este lansată cu numai 12 pasageri. Bărcile fuseseră testate pentru greutatea a 70 de bărbați. Atmosfera este oarecum calmă, fără panică pe punte iar vaporul începe încet să se scufunde înclinându-se în prova. Oceanul era foarte limpede, fără nici un val iar cerul era plin de stele și senin, fără lună. Temperatura era foarte scăzută, era în aprilie și în mijlocul Atlanticului de Nord. Atmosfera nu era la fel de calmă în pântecele navei la clasa a treia unde oamenii sunt ținuți închiși în spatele ușilor din oțel și amenințați cu arma de către ofițeri. Oamenii încearcă să iasă pe diferite căi, dar se pierd în coridoarele labirintice ale navei sau nu ajung la porțile care erau deschise. Din când în când, se mai permite accesul femeilor și copiilor. Nivelul apei crește tot mai mult, iar vasul începe să se scufunde mai repede și înclinația este din ce în ce mai mare.
Panica
Panica începe și pe punțile superioare unde devine evident că vasul chiar se scufunda și nu sunt destule bărci de salvare. Orchestra de la clasa întâi continuă să cânte pe punte, lucru care a rămas în istorie. Unii pasageri de la clasa a treia găsesc calea de ieșire afară. Bărcile pleacă una câte una fără a fi umplute la capacitatea maximă. Au loc multe incidente, legate de coborârea lor la apă, care la acea vreme era o operațiune foarte dificilă. În jurul orei 01:30, este lansată ultima barcă. În total 18 bărci au fost lansate. Mai sunt însă două bărci pe punte, care încep să fie umplute cu oameni, dar situația devine tot mai dramatică deoarece vaporul se scufundă din ce în ce mai repede și apa ajunge la nivelul punților unde se află aceste ultime bărci. Curând apa ajunge la nivelul primului coș, acesta se prăbușește strivind oamenii și generând un val ce răstoarnă una din bărci. Această barcă răsturnată este folosită drept plută de mai mulți oameni aflați în apă. În vapor, apa ajunge la punțile superioare, la saloanele elegante de la clasa I, inundate în mod violent. Mulți oameni mor înecați aici. Pe punți este haos total și panică, toate bărcile au plecat iar oamenii devin conștienți că vor muri. Aceste momente au devenit clasice în literatură și filme care le-au portretizat în nenumărate modalități: ultimul cântec al orchestrei, imnul „Nearer My God To Thee” („Mai aproape Dumnezeule de Tine”), care a fost cântat chiar înainte de scufundare, preotul care a ținut o predică, vesela, mobilierul și nenumăratele opere de artă începând să alunece și să se prăbușească.
Cuprins de haos și panică vasul se înclina din ce în ce mai tare până când ajunge la 45 de grade. În acest moment pupa este scoasă afară din apă și se pot vedea elicele imense ale navei. Practic este ca o clădire de 25 de etaje. Luminile se sting dintr-o dată lăsând scena în întunericul unei nopți fără Lună. Spatele ridicat al navei aplica o presiune de 25000 de tone (cu 50% mai mult decât era conceput să suporte) așa că punțile și suprastrucura cedează brusc și nava se rupe în două.
Țipete și liniște
La ora 2:20, 15 aprilie 1912 Titanicul a dispărut complet în ocean. Cele două bucăți ale sale se află la o adâncime de 4 km pe fundul mării și se află la o distanță de aproape 2 km una față de alta. Partea din față s-a păstrat oarecum intactă iar cea din spate este foarte distrusă. 1500 de oameni au ajuns în apele înghețate ale oceanului. Supraviețuitorii descriu scena drept terifiantă cu sute de țipete ale oamenilor pe moarte. La o temperatura de 2 grade în apa și 5 grade afară era o problemă de minute până când urma să se facă liniște. Bărcile de salvare ce pluteau în jur nu au făcut nimic pentru a-i ajuta pe bieții oameni pentru că le era frică de faptul că vor fi scufundați de atâtea sute de oameni. Ofițerul Lowe totuși leagă 4 bărci una de alta și transferă oamenii din barca sa în cele 4. Se întoarce la locul scufundării însă este destul de târziu, acesta reușind să salveze doar 6 oameni. O imagine terifiantă a o mie cinci sute de oameni morți înghețați în apa oceanului îl așteaptă.
Salvarea și soarta epavei
După câteva ore de așteptare, vasul Carpathia ajunge și îi ia la bord pe toți cei din bărci. După ce câteva ore caută în van alți supraviețuitori se îndreaptă spre New York într-o atmosfera trista și sumbră. Carpathia a fost considerată eroul salvator al supraviețuitorilor de pe Titanic. Mai multe monumente au fost ridicate peste tot prin lume în memoria celor 1500 de victime.
Nava a stat neatinsă pe fundul Oceanului Atlantic de Nord timp de mai bine de șapte decenii, până când a fost descoperită de o expediție americană-franceză comună în 1985.
