Biserica Ortodoxă Română la începutul regimului comunist

Anterior anului 1944, Partidul Comunist din România(PCdR) a fost doar o mică formațiune ce nu avea vreo relevanță pe scena politică, numărând doar câteva sute de membri[1]. Totuși, odată cu actul de la 23 august 1944, prin care s-a pus capăt regimului dictatorial al lui Antonescu, PCdR(redenumit PCR în 1945) a început să-și consolideze puterea politică, sub supravegherea Uniunii Sovietice. În schimb, Biserica a reprezentat dintotdeauna o autoritate extrem de importantă în cadrul țării, din acest motiv și devenind ținta PCR, care va încerca s-o acapareze și controleze.

Instaurarea comunismului și Biserica Ortodoxă

Actul din 23 august 1944 a fost urmat de Înaltul Decret Regal din 31 august 1944, publicat în Monitorul Oficial 2 zile mai târziu, care repunea parțial în vigoare constituția din 1866, cu modificările aduse în 1923. Conform articolului 22 din cadrul acesteia, libertatea conștiinței era absolută, iar statul garanta tuturor cultelor libertate și protecție[2]. Biserica a apreciat schimbarea situației politice, lucru relevat cel mai bine prin telegrama trimisă regelui Mihai pe 24 august 1944 de patriarhul Nicodim Munteanu și prin „Pastorala [dată] cu prilejul încheierii armistițiului între România și Marii Aliai din 23 august 1944”[3]. In cadrul acesteia, patriarhul Nicodim Munteanu a insistat asupra semnificației și importanței zilei de 23 august „Libera expresie a gândurilor și sentimentelor a fost însă, la noi, puternic înăbușită. Mulți din fiii Țări[i] au suferit nedreptatea unei administrații lipsite de critică cetățenească[…]De la pieire, Țara a fost scăpată prin gestul măreț săvârșit de Majestatea Sa Regele Mihai I, în ziua de 23 august 1944. Din primul ceas ne-am arătat, în telegrama noastră din 24 august îndreptată către Suveran, adânca noastră bucurie pentru actul istoric săvârșit”[4]. În același timp, pe lângă aprecierea față de noul regim, patriarhul își exprima atitudinea favorabilă și aprecierea față de Uniunea Sovietică „Cu puternicul vecin de la Răsărit am avut totdeauna cele mai strânse legături politice, culturale și religioase[…]la nimic nu am fi putut ajunge dacă n-am fi avut parte de larga înțelegere pe care a vădit-o, în condițiunile armistițiului acordat nouă, puternica noastră vecină de la Răsărit”[5]. Atitudinea patriarhului a fost produsul temerii de o posibilă eliminare a celor considerați ostili sovieticilor, grup din care putea făcea și el parte, având în vedere că se aflase la conducerea Arhiepiscopiei Chișinăului și Hotinului în 1918. Astfel, prin această „declarație”, Patriarhul Nicodim a urmărit să-și dovedească subordonarea față de noul regim și disponibilitatea creării unor relații mai bune cu Uniunea Sovietică și implicit cu Patriarhia Moscovei[6].

Odată cu instalare guvernului Groza, de pe 6 martie 1945, PCR a urmărit câștigarea susținerii maselor de oameni. Principala metodă aleasă a fost câștigarea susținerii cultelor în schimbul recunoașterii drepturilor acestora. Astfel, au urmat o serie de măsuri menite să câștige bunăvoința cultelor, precum excluderea proprietăților ecleziastice din legea exproprierii din 1945 sau numirea în funcția de ministru al Cultelor a unui preot ortodox, Constantin Burducea. Noul ministru avea un trecut îndoielnic, el fiind chiar fiind membru al Mișcării Legionare[7], acest fapt compromițător făcându-l ușor manipulabil. Un alt cleric propulsat de liderii comuniști a fost Justinian Marina, un preot din Râmnicu Vâlcea, care „a reușit” să fie numit arhiereu-vicar la doar o zi după ce devenise călugăr.

Debutul guvernului Groza s-a suprapus, deloc întâmplător, cu restabilirea administrației românești, printre care și trei eparhii ortodoxe, în partea de nord a Transilvaniei. Noul ministru al cultelor s-a folosit de oportunitate pentru a instrui parohiile din țară să celebreze evenimentul cu trei zile de slujbe și cuvântări în care să prezinte credincioșilor cum guvernul lui Petru Groza, „grație înțelegerii arătate de către Rusia sovietică”[8], a reușit reîntregirea Țării. Totuși, în urma grevei regale și a implicării celorlalți aliați pe lângă Uniunea Sovietică, din ianuarie 1946 în componența guvernului Groza au intrat doi membrii ai opoziției, Emil Hațieganu, din partea PNȚ, și Mihail Romniceanu, din partea PNL, în același timp stabilindu-se și organizarea unor alegeri. În perspectiva viitoarelor alegeri guvernul a încercat să strângă și mai tare relațiile cu Biserica Ortodoxă. Un raport din 1946 prezenta posibilitatea numirii a 12 din cadrul Sfântului Sinod în locul episcopilor ce depășiseră vârsta de 70 de ani, raportul apreciind că astfel „conducerea bisericii va fi la dispoziția guvernului”[9]. Ultima mișcare importantă dinainte de alegeri a fost vizita unei delegații românești, formată din patriarhul Nicodim, episcopul de Oradea Nicolae Popovici, episcopul-vicar al Moldovei Justinian Marina și preotul Ioan Vasca, președintele Uniunii Preoților Democrați Români.

Preluare puterii de către guvernul Groza a adus și primul val de arestări sub acuzația de legionarism. Valul a urmat conturul trasat de Ana Pauker în ședința CC de pe 7 martie 1945: „Sarcinile imediate sunt sarcini de curățire a terenului, pentru ca munca să întâlnească mai puține greutăți, adică: epurare, dar fără a lăsa oamenii în stradă, ca să devină dușmani activi, ci ducerea eventual în lagăre, unde vor fi triați și puși la munci de lagăr”[10], sub deviza „mai bine arestăm 10 nevinovați decât să scăpăm un bandit”[11].

Evoluția relațiilor stat-Biserică după alegeri

Regimul se va consolida și va dobândi legitimitate odată cu falsificarea alegerilor din noiembrie 1946 și semnarea Tratatului de Pace din februarie 1947. Din această poziție, guvernul va trece la noi măsuri pentru subordonarea bisericii în fața statului. Astfel, ministerul Cultelor, aflat acum sub conducerea lui Radu Roșculeț, a elaborat 2 noi proiecte de lege.

Primul proiect prevedea obligativitatea pensionării preoților și a ierarhilor odată cu vârsta de 70 ani. Proiectul nu a primit însă aviz pozitiv din partea Sfântului Sinod, iar Consiliul Legislativ a semnalat că prevederile proiectului de lege ar putea fi puse în practică doar dacă s-ar modifica Statului Bisericii. În acest context, ministerul cultelor a modificat proiectul de lege. Noua variantă, adoptată pe 30 mai 1947, prevedea retragerea ierarhilor doar în cazuri de invaliditate fizică sau de altă natură[12]. Totuși, guvernul a păstrat controlul, comisia care urma să decidă asupra „invalidității” fiind controlată de acesta. Ministrul Radu Roșculeț a lăsat de înțeles că invaliditatea putea fi și reprezentată de un vicii: „În urma discuțiunilor purtate cu Sf. Sinod și IPSS patriarhul, s-a convenit la o formulă care să menajeze susceptibilitățile canonice și anume că în cazuri de invaliditate fizică — și aici trebuie să spunem — și de vicii, pentru care, dintr-un spirit de condescendență, am întrebuințat tot cuvântul «invaliditate», chiriarhii pot fi puși în retragere din oficiu”[13]. În această situație, pe 19 iulie 1947, la cererea Consiliului de Miniștri, mitropolitul Moldovei Irineu Mihălcescu și-a prezentat cererea de demisie. Deloc surprinzător, locul rămas liber a fost ocupat de Justinian Marina.

Al doilea proiect prevedea restructurarea adunărilor eparhiale și a Congresului Național Bisericesc. Importanța adunărilor eparhiale era dată de contribuția lor în alegerea episcopilor și a arhiepiscopilor. Guvernul a justificat acțiunea prin numărul mic de membri rămăși în aceste adunări: „Pentru a pune capăt acestor situațiuni — declara Radu Roșculeț— care n-au putut fi remediate pe calea normală și democratică a alegerilor prescrise de legea de organizare a Bisericii Ortodoxe Române, alegeri care nici în momentul de față nu se pot efectua (s. n.), se impune în mod imperios nevoia de a se constata vacanțele ivite prin diferite împrejurări și a se face complectarea Adunărilor eparhiale și a Congresului Național Bisericesc, prescriind constituirea lor sub noua formă complectată și alegerea organelor lor executive cât mai neîntârziat”[14]. Ministrul a menționat că alegerile nu se pot efectua pentru că, conform legii pentru organizare Bisericii Ortodoxe Române, adunărilor eparhiale, parohiale și protopopiale erau constituite prin votul tuturor credincioșilor, bărbați ortodocși majori, de sine stătători, care își îndeplinesc obligațiile lor morale și materiale față de Biserică și așezămintele ei[15]. Din noul proiect a fost abandonată practica votului universal, trecându-se la un nou sistem: locurile ce deveneau vacante erau distribuite de către o comisie compusă dintr-un reprezentant al ierarhului locului, un reprezentant al adunării eparhiale(ales prin tragere la sorți) și un al treilea membru ales, prin tragere la sorți, de către reprezentatul ierarhului și un reprezentant al Ministerului Cultelor. De asemenea, persoanele propuse de către comisie aveau nevoie de acordul Ministerului Cultelor[16].

În același timp, odată cu câștigarea alegerilor, s-au intensificat și arestările și cenzura. Chiar și o notă a SSI consemna, pe 15 mai 1947, că „Clerul este îngrijorat de arestările de preoți care s-au făcut în ultimul timp, după afirmațiunile făcute de unii din rândurile lui. Se spune că la Ministerul de Interne se află închiși un număr de 80 preoți, care trăiesc în condițiuni grele, atât din punct de vedere alimentar, cât și igienic. Majoritatea preoților arestați sunt din numărul acelora care au fost în Transnistria ca deservenți la diferite parohii. Se crede că sunt iminente noi arestări”[17]. Arestările au fost constate și de guvernul britanic, care a și trimis o notă de protest guvernului pe 25 iunie 1947: „Opinia publică din Regatul Unit a aflat cu uimire felul în care Guvernul Român a procedat în ultimele câteva luni la arestarea arbitrară și fără discriminare a acelor considerați ca adversari politici ai guvernului. Printre cei arestați se găsesc bătrâni, preoți, profesori, studenți și alții, care, în multe cazuri, nu sunt afiliați nici unei formații politice și care au fost pur și simplu privați de libertate pe timp indefinit de către sau cu consimțământul autorităților românești, fiind bănuiți de participare la acțiuni subversive”[18].

Odată cu abdicarea forțată a regelui Mihai, de pe 30 decembrie 1947, România a virat complet pe drumul sovietizării. Odată abolită monarhia, guvernul s-a ocupat de modificarea articolului 27 din Legea Cultelor, conform căreia arhiereii bisericii aveau nevoie e aprobarea regelui pentru a fi numiți. Modificarea a schimbat acceptul suveranului cu acceptul Prezidiul Republicii Populare România, iar jurământul episcopilor se făcea acum față de republică. O nouă schimbare a Legii Cultelor a urmat pe 2 martie 1948, un nou articol care reglementând că „toate cultele sunt datoare a face servicii religioase atât la solemnitățile naționale prevăzute prin legi sau jurnale ale Consiliului de Miniștri, cât și la cele ocazionale, comunicate prin Ministerul Cultelor”[19]. De asemenea, preoții erau nevoiți acum să jure „a fi credincioși poporului și de a apăra RPR împotriva dușmanilor din afară și dinăuntru“[20].

Moartea Patriarhului Nicodim va permite din nou guvernului comunist să-și extindă controlul asupra bisericii odată cu alegerea lui Justinian Marina ca patriarh. Principalul candidat în calea lui Justinian a fost episcopul Nicolae Popovici. Competiția este relevată cel mai bine de o notă a secției a III-a a SSI „În lumea bisericească se crede că viitorul patriarh va fi episcopul Nicolae Popovici al Oradei. În lupta pentru scaunul patriarhal, între el și arhiereul Emilian Antal, acesta din urmă a cedat în favoarea «ardelenilor» pentru ca, în schimb, aceștia să nu-i facă opoziție la Suceava (aluzie la scaunul de arhiepiscop al Sucevei, n. n.). Iată însă că luptă cu furie arhiereul Justinian Marina pentru ca să-i împiedice ascensiunea episcopului Nicolae Popovici la treapta patriarhală. În acest scop, Marina a căutat pretutindeni o broșură (pastorală) în care episcopul N. Popovici, după sosirea sa din Transnistria la Beiuș(unde-și avea reședința în refugiu) ar fi proferat cuvinte injurioase la adresa URSS. În cele din urmă, broșura a fost găsită în Biblioteca Academiei Române. Marina se va servi de ea pe lângă guvern, împotriva episcopului N. Popovici“[21]. În cele din urmă, pe 24 mai 1948, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales drept arhiepiscop al Bucureștilor, mitropolit al Ungrovlahiei și patriarh al României pe mitropolitul Moldovei, Justinian Marina.

Statul și Biserica Ortodoxă după 1948

Noua lege a cultelor, instituită prin Decretul nr.177 de pe 4 august 1948, a adus schimbări importante în relația stat-biserică, inspirate din legislația sovietică. În primul rând, noua lege abandona baza legii cultelor din 1928, conform căreia „statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate și protecție, întrucât exercițiul lor nu atinge ordinea publică, bunele moravuri și legile sale de organizare”, și o înlocuia cu „Cultele religioase sînt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă practicile și ritualul lor nu sînt contrare Constituției, securității sau ordinei publice și bunelor moravuri”[22]. Astfel, statul deținea acum controlul cultelor, acestea trebuind să se plieze pe liniile trasate de acesta. Securitatea a supravegheat atent reacțiile clericilor față de decret, chiar existând în rapoartele alcătuite oamenilor bisericii o nouă rubrică „atitudinea față de legea cultelor din 4 august 1948”[23].

Decretul nr. 178, emis tot pe 4 august 1948, a adus reorganizarea Ministerului Cultelor. Conform decretului, Ministerul Cultelor era „serviciu public prin care statul își exercită dreptul de supraveghere și control pentru a garanta folosința și exercițiul libertății conștiinței și libertății religioase”[24]. De asemenea, noua lege prezenta și atribuțiile ministerului: supravegherea și controlul asupra tuturor cultelor religioase și asupra așezămintelor lor, dreptul de a avea delegați speciali pe lângă organele centrale sau pe lângă instituțiile și așezămintele cultelor religioase, precum și dreptul de a suspenda sau anula orice hotărâri sau măsuri de ordin administrativ-bisericesc, cultural, educativ, filantropic sau fundațional, care ar contraveni statutelor de organizare ale cultului sau actelor de fundație, ordinii publice, legilor de administrație și siguranță generală a statului, cu privire la asociațiile sau fundațiile de drept privat[25].

O altă măsură luată în noua lege a cultelor a fost introducerea unor împuterniciții pentru culte în teritoriu, prezenți în lege sub numele de „delegați speciali”. Aceștia se aflau la baza instituției piramidale pentru controlul cultelor, el asigurând legătura dintre stat și cultele de la nivel local. Împuternicitul comunica la nivel local exigențele guvernului și în același timp supraveghea activitatea cultelor, comunicând ministerului situațiile și problemele întâlnite. De asemenea, el era și mediator în conflictele dintre culte, pedepsind sau recompensând clericii, uneori chiar propunând sancțiuni pentru ierarhii superiori. Deși făcea parte din aparatul administrativ local, împuternicitul nu era integrat în acesta, ci raporta direct Ministerului Cultelor. Prima serie de împuterniciți a fost compusă, din cauza lipsei unor cadre comunist, din persoane cu un trecut în domeniul cultelor, cum ar fi foști clerici sau studenți la teologie.

Pe lângă controlarea Bisericii, guvernul comunist a lucrat și la eliminarea acesteia, pe cât se putea, din cadrul social. În acest sens, constituția comunistă din 1948 a eliminat, prin articolul 27, orele de religie din școli: „Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasa nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului[26]”. La câteva luni distanță, decretul nr. 175 a dat o nouă lovitură bisericii, în special prin articolul 1 care reforma învățământul „pe baze democratice, populare și realist-științifice”[27] și articolul 35 care transforma toate școlile confesionale în școli de stat. Lovitura finală a fost dată prin Decretul nr. 176, conform căruia „toate bunurile mobile și imobile ce au aparținut bisericilor, congregațiilor, comunităților religioase, asociațiilor particulare, cu sau fără scop lucrativ, și, în general, particularilor, persoane fizice sau juridice și au servit funcționării școlilor de învățământ trecute, conform art. 35 din Legea învățământului public la Stat, trec în proprietatea Statului, atribuindu-se Ministerului Învățământului Public, care le va întrebuința pentru nevoile învățământului”[28].

Trecerea școlilor în proprietatea statului a venit și cu o serie de măsuri de forță: scoaterea icoanelor din clase, distrugerea troițelor aflate în față școlilor sau interzicerea rugăciunii înaintea cursurilor[29]. Existau chiar directori de școli care nu îi lăsau pe copii să meargă duminica la biserică, fapt care i-a făcut pe unii părinți să nu-și mai lase copiii să meargă la școală. Unele acțiuni au născut reacții atât de puternice încât au ajuns chiar la urechile ministrului adjunct al Învățământului, Mihai Roșianu. Acesta a fost nevoit chiar să își critice subalternii pentru deciziile radicale în cadrul unei conferințe cu inspectorii școlari județeni „Mi-a venit acum un raport că într-o comună, la biserică, un tovarăș a vorbit satului împotriva religiei. În altă parte, un tovarăș de la Inspectorat a mers în comună și i-a obligat pe învățători să scoată icoana din clasă. Aceasta a avut ca urmare că țăranii din acel sat, aflând de cele întâmplate, adică de felul în care s-au scos icoanele, au venit la școală să întrebe pe învățător de ce s-au scos icoanele din clasă și copiii n-au mai vrut să stea la școală“[30]. În acest context, Gheorghe Gheorghiu-Dej constata că „unanimitatea țărănimii, 76 % din populația țării, 12 milioane de oameni, sunt credincioși și nu-i putem face peste noapte materialiști. Prin măsurile luate am dat o armă Bisericii pentru a-și întări pozițiile la sate în sânul populației…“[31].

Biserica Ortodoxă se afla astfel între 2 situații la fel de incomode: campania dusă împotriva religiei în școli și incapabilitatea de a critica guvernul care permitea campania respectivă. În acest context, Patriarhia s-a orientat spre găsirea unui țap ispășitor, care să nu deranjeze conducerea Partidului Comunist: „agenții sionismului”. Astfel, un raport al Patriarhiei referitor la atitudinea antireligioasă din cadrul Ministerului Învățământului argumenta că „sionismul a avut grijă să strecoare în acest sector elementele cele mai provocatoare(…)Părerea generală a clerului și a ierarhilor creștini este că susținătorii și organizatorii acțiunii antireligioase sunt dirijați din umbră de sioniștii din tara noastră, instrumente ale anglo-americanilor, în primul rând și în special împotriva Bisericii Ortodoxe. (…) În sânul ierarhilor ortodocși, cât și a[l] celorlalți ierarhi creștini, în urma informațiunilor lor — în mare parte precise — asupra persoanelor care dirijează, care acoperă, care inițiază asemenea acțiuni, este statornică convingerea că acești oameni și această acțiune sunt străine atât de guvernul țării, cât și de conducerea Partidului Muncitoresc Român. Numele unor persoane s-a popularizat în rândul clerului și chiar a[l] credincioșilor. În rândurile lor sunt socotiți: dnii Roller și Răutu, dna Lenormanda Benari, dl Herşcovici-Bradu și bănuiala merge până la dl și dna Chişinevschi, socotiți ca ocrotitori ai sioniștilor și îngăduitori ai propagandei antireligioase[…]Nu există școală de orice grad — continua documentul — în care să nu se ducă public propaganda antireligioasă pe care copii o transmit părinților lor, determinând îngrijorare în sânul maselor de credincioși asupra libertății religioase și totodată un val de credincioși, atât de numeros cum n-a fost niciodată, în duminici și de sărbători, la slujbele religioase(…)Ținem să precizăm încă o dată că această acțiune vizează aproape integral numai Biserica Ortodoxă și totodată ținem să precizăm că această acțiune a adâncit și adâncește antisemitismul cum n-a fost adâncit niciodată în masele poporului nostru. Biserica Ortodoxă de data aceasta a hotărât, prin Sf. Sinod, să comunice, prin patriarhul Bisericii, guvernului și Partidului Muncitoresc Român, toată această situație și să solicite guvernului și Partidului măsuri de îndreptare cu un ceas mai devreme, prin aprobarea oficială a catehizării tineretului și totodată luarea de măsuri împotriva acelora care ar încerca să împiedice activitatea Bisericii”[32].

Arestările realizate în rândul clerului au cunoscut și ele o creștere în 1948. Odată cu înființarea Securității, s-a trecut la o supraveghere mai strică a cultelor. Bisericile au fost infiltrate cu informatori, mănăstirile primind o atenție deosebită din partea organelor statului fiind considerate „potențiale locuri de găzduire a elementelor legionare sau din rezistența armată”[33]. Astfel, în anii următori, un număr mare de preoți și călugări, considerați a fi ostili regimului datorită unui trecut legionar(adevărat sau nu), au fost anchetați, arestați și condamnați.

Concluzie

       În concluzie, încă de la începuturile regimului comunist, liderii acestuia au urmărit infiltrarea, subordonarea treptată a Bisericii Ortodoxe. Urmărind acest scop, guvernul comunist a alterat organele din cadrul Bisericii, făcându-le controlabile și dependente de stat. Pe parcurs, elementele considerate ostile au arestate și condamnate, totuși unele fiind păstrare chiar în organele de control din cauza trecutului ce le făcea ușor manipulabile.

Referințe bibliografice

  • [1] Lucian N. Leustean, „Ortodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in Romania, 1947-65”, Editura PALGRAVE MACMILLAN, 2009, p. 57
  • [2] „Decret nr.1.626 ”, 31 august 1944 în Monitorul Oficial nr. 202/2 septembrie 1944, accesibil online la adresa http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.lista_mof?idp=8903(17.01.2022)
  • [3] Cristian Vasile, „Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist”, Editura CURTEA VECHE PUBLISHING, 2013, p. 33
  • [4] Ibidem, p. 33-34
  • [5] Ibidem, p. 34
  • [6] Lucian N. Leustean, „Ortodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in Romania, 1947-65”, Editura PALGRAVE MACMILLAN, 2009, p. 59
  • [7] Ibidem, p. 62
  • [8] Cristian Vasile, „Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist”, Editura CURTEA VECHE PUBLISHING, 2013, p. 76
  • [9] Lucian N. Leustean, „Ortodoxy and the Cold War. Religion and Political Power in Romania, 1947-65”, Editura PALGRAVE MACMILLAN, 2009, p. 64
  • [10] Cristian Vasile, „Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist”, Editura CURTEA VECHE PUBLISHING, 2013, p. 314
  • [11] Ibidem, p. 314
  • [12] Cristian Vasile, „Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist”, Editura CURTEA VECHE PUBLISHING, 2013, p. 179
  • [13] Ibidem, p. 179
  • [14] Ibidem, p. 182
  • [15] Ibidem, p. 183
  • [16] Ibidem, p. 184
  • [17] Ibidem, p. 317
  • [18] Ibidem, p. 317
  • [19] Ibidem, p. 281
  • [20] Ibidem, p. 281
  • [21] Ibidem, p. 202
  • [22] „Decret Nr. 177”, 4 august 1948 în Monitorul Oficial NR. 178 din 4 august 1948, accesibil online la adresa http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/47(17.01.2022).
  • [23] COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA – Raport Final, București, 2006, p.448
  • [24] Cristian Vasile, „Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist”, Editura CURTEA VECHE PUBLISHING, 2013, p. 281
  • [25] COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA – Raport Final, București, 2006, p.448
  • [26] „CONSTITUŢIA Republicii Populare Române din 1948”, Monitorul Oficial nr. 87 bis/13 apr. 1948 accesibilă online la adresa http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=1574(17.01.2022).
  • [27] „Decretul nr. 175/1948 pentru reforma învățământului”, Monitorul Oficial, Partea I nr. 177 din 03 august 1948, accesibil online la adresa https://lege5.ro/gratuit/g42domzq/decretul-nr-175-1948-pentru-reforma-invatamantului(17.01.2022).
  • [28] „Decretul nr. 176/1948 pentru reforma învățământului”, MONITORUL OFICIAL nr. 177 din 3 august 1948, accesibil online la adresa https://lege5.ro/gratuit/g42domzq/decretul-nr-175-1948-pentru-reforma-invatamantului(17.01.2022).
  • [29] Cristian Vasile, „Biserica Ortodoxa Romana in primul deceniu comunist”, Editura CURTEA VECHE PUBLISHING, 2013, p. 290
  • [30] Ibidem, p. 290
  • [31] Ibidem, p. 293
  • [32] Ibidem, p. 296
  • [33] COMISIA PREZIDENŢIALĂ PENTRU ANALIZA DICTATURII COMUNISTE DIN ROMÂNIA – Raport Final, București, 2006, p.460


  • Patriarhul Nicodim (centru), cu Mihai I (dreapta) și Gheorghiu-Dej (stânga) la o recepție la ambasada sovietică, 1946: wikipedia.org

S-ar putea să-ți mai placă