Pe 20 iulie 1944 a avut loc celebra tentativă de asasinat împotriva lui Hitler din „Adăpostul lupului”. Asasinatul a eșuat, iar conspiratorii și cei ce aveau cea mai mică legătura cu aceștia au fost arestați. În urma cercetărilor, a fost dezvăluit că Erwin Rommel fusese în contact cu conspiratorii, el fiind obligat să se sinucidă, pe 14 octombrie 1944, pentru a evita repercusiunile ce se puteau abate asupra familiei sale.
Conținut
Cine a fost Erwin Rommel?
Erwin Johannes Eugen Rommel a fost unul dintre cei mai distinși și remarcabili militari din cel de-al Doilea Război Mondial, fiind totodată unul dintre cei mai mari comandanți militari germani. Rommel a fost comandatul general al trupelor germane din Africa, cunoscute sub numele de Deutsches Afrikakorps, el fiind numit și „vulpea deșertului” datorită campaniilor militare reușite din Africa de nord. Mai târziu, el a fost numit comandantul forțelor germane care s-au opus invaziei aliaților din Normandia.
Complotul de pe 20 iulie 1944 și rolul lui Rommel în acesta
Gestapoul îl suspecta pe Rommel că fusese implicat în complotul de pe 20 iulie 1944. Orice legătură cu tentativa nereușită de asasinat era suficientă pentru Hitler, care îl luase deja în vizor. Un proces rapid și o execuție, ca în cazul altor complotiști, era împiedicat de statutul lui Rommel, el fiind extrem de iubit de către germani. Prin urmare, doi generali de armată au fost trimiși la el acasă pe 14 octombrie 1944, oferindu-i să aleagă: fie se sinucidea, fie era umilit într-un proces public și familia lui urma a suporta consecințele.
În ce mod a murit Rommel?
Momentul este redat într-o scrisoare de fiul lui Rommel, Manfred, care avea 15 ani la momentul respectiv:
Am ajuns la Herrlingen la 7 dimineața. Tatăl meu era la micul-dejun. A fost adusă rapid o cană și pentru mine și am luat masa împreună, apoi am făcut o plimbare prin grădină. «La ora 12 vor veni doi generali pentru a discuta despre viitorul meu», a spus tatăl meu. «Așa că astăzi se va decide ce este plănuit pentru mine: fie Tribunalul Popular, fie un nou post de comandă în Est.»
«Ai accepta un astfel de post?» l-am întrebat. M-a luat de braț și mi-a răspuns:«Dragul meu băiat, inamicul nostru din Est este atât de îngrozitor încât orice altă problemă trece pe locul secund. Dacă inamicul reușește să cucerească Europa, chiar și numai temporar, va fi sfârșitul a tot ceea ce face ca viață să merite trăită. Desigur că aș merge.»
La scurt timp înainte de ora 12, tatăl meu s-a dus în camera sa de la primul etaj și s-a schimbat din haina de civil pe care o purta de obicei peste pantalonii de călărie și a îmbrăcat tunica Afrika, care era uniforma sa preferată datorită gulerului deschis.
În jurul orei 12, o mașină verde închis cu număr de Berlin a oprit în fața porții. Singurii bărbați din casă, în afară de tatăl meu, erau căpitanul Aldinger, un caporal veteran de război grav rănit și eu. Doi generali – Burgdorf și Maisel – au ieșit din mașină și au intrat în casă. Au fost respectuoși și curtenitori și au cerut permisiunea de a vorbi cu tatăl meu în privat. Aldinger și cu mine am părăsit camera. «Deci nu-l vor aresta», mi-am spus cu ușurare urcând în cameră ca să-mi caut o carte.
Câteva minute mai târziu l-am auzit pe tatăl meu venind sus, intrând în camera mamei. Nerăbdător să aflu ce se întâmplă, m-am ridicat și l-am urmărit. Stătea în mijlocul camerei, cu fața palidă. «Vino afară cu mine», mi-a spus cu vocea încordată. Am mers în camera mea. «Tocmai a trebuit să îi spun mamei tale că într-un sfert de oră voi fi mort.» A continuat apoi calm:«Să mori de mâna propriului tău popor este greu. Dar casa e înconjurată, iar Hitler mă acuză de înaltă trădare. Având în vedere serviciile oferite în Africa, a citat el sarcastic, mi se acordă șansa să mor prin otrăvire. Cei doi generali au adus otrava cu ei. Este fatală în trei secunde. Dacă accept, niciuna din măsurile obișnuite nu se va lua împotriva familiei mele, adică împotriva ta. De asemenea, îmi vor lăsa personalul în pace.»
«Crezi asta?», l-am întrerupt eu. «Da, mi-a raspuns, cred. E în interesul lor ca toată afacerea să nu iasă la lumină. Apropo, am fost însărcinat să te pun să promiți că vei păstra tăcerea. Dacă o singură vorbă despre asta iese la iveală, nu se vor mai simți legat de acest acord.»
Am încercat din nou, întrebând dacă nu ne putem apărea. Mi-a tăiat-o scurt:«Nu are niciun rost. E mai bine pentru un singur om să moară, decât să fim uciși toți într-o zarvă cu împușcături. Și oricum, nu avem practic nicio muniție.» Ne-am luat rămas bun unul de la altul, apoi mi-a spus să-l chem pe Aldinger.
Între timp, Aldinger fusese ținut de vorbă de escorta generalului pentru a-l ține departe de tatăl meu. La chemarea mea, a urcat în fugă. Și el a rămas șocat când a aflat ce se întâmplă. Tatăl meu a vorbit acum mai repede. A spus din nou cât de inutil ar fi să încercăm să ne apărăm. «Totul a fost pregătit până la cel mai mic detaliu. Mi se vor acorda funeralii de stat. Am cerut ca aceasta să aibă loc la Ulm. Într-un sfert de oră, tu, Aldinger, vei primi un telefon de la spitalul Wagnerschule din Ulm pentru a fi informat că am suferit convulsii cerebrale în drum spre o conferință.» S-a uitat la ceas. «Trebuie să plec, nu mi-au acordat decât zece minute.» Și-a luat din nou rămas bun de la noi. Apoi am coborât împreună.
L-am ajutat pe tatăl meu să-și îmbrace haina de piele. Brusc și-a scos portofelul. «Sunt încă 150 de mărci aici» a spus. «Să iau banii cu mine?» «Nu mai contează acum, Herr Feldmareșal» a spus Aldinger.
Tatăl meu și-a pus portofelul înapoi în buzunar. Intrând în hol, micul dachshund pe care îl primise de când era pui, în urmă cu câteva luni, a sărit la el cu bucurie. «Închide câinele în birou, Manfred» a spus, și a așteptat în hol cât eu și Aldinger am luat cățelul entuziast și l-am împins în birou. Apoi am ieșit din casă împruenă. Cei doi generali stăteau la poartă. Am mers încet de-a lungul aleii…
Apropiindu-ne de generali, aceștia au ridicat mâna dreaptă în salut. «Herr Feldmareșal» a spus scurt Burgdorf, dându-se la o parte pentru ca tatăl meu să iasă pe poartă. Un grup de săteni stăteau lângă șosea.
Mașina era pregătită. Șoferul SS a deschis ușa. Tat și-a pus bastonul de mareșal sub brațul stâng și, cu chiul calm, a dat din nou mâna cu mine și cu Aldinger înainte de a se urca în mașină. Cei doi generali și-au ocupat rapid locurile, iar ușile au fost trântite. Tata nu s-a mai întors atunci când mașina a plecat rapid și a dispărut după o curbă. După ce a plecat, Aldinger și cu Mine am mers în tăcere înapoi spre casă.
Douăzeci de minute mai târziu a sunat telefonul. Aldinger a ridicat receptorul și i s-a raportat moartea tatălui meu.
Nu era atunci foarte clar ce s-a întâmplat cu el după ce ne-a părăsit. Mai târziu am aflat că mașina oprise la câteva sute de metri mai sus de casa noastră, într-un spațiu deschis, la marginea pădurii. Oamenii Gestapo-ului, care veniseră în forță de la Berlin în acea dimineață, urmăreau scena având instrucțiuni de a-l împușca pe tata și de a lua cu asalt casa dacă tata opunea rezistență. Maisel și șoferul au coborât din mașină, lăsându-i înăuntru pe tata și Burgdorf. Când șoferului i s-a permis să se întoarcă, circa 10 minute mai târziu, l-a văzut pe tata prăbușit, bastonul de mareșal căzându-i din mână.
Comunicarea oficială a morții lui Rommel, oferită publicului, susținea că acesta a murit fie de un atac de cord, fie de o embolie cerebrală – o complicație a fracturilor de craniu pe care le-a suferit într-un atac anterior asupra mașinii sale de către un avion britanic. Pentru a întări povestea, Hitler a ordonat o zi oficială de doliu pentru comemorarea sa. De asemenea, Rommel a primit o înmormântare de stat la Ulm, Hitler trimițându-l pe feldmareșalul Rundstedt ca reprezentant al său la funeralii. Adevărul din spatele morții lui Rommel a devenit cunoscut de către aliați când ofițerul de informații Charles Marshall a intervievat-o pe văduva lui Rommel, Lucia Rommel, în aprilie 1945.
