În ciuda prezenței leului în fiecare aspect al vieții noastre, puțini îi știu originea și istoria. De ce „leul”, un animal nespecific faunei României, a ajuns denumirea monedei naționale?
Conținut
Originea
Istoria leului începe cu moneda numită Leeuwendaalder-ul (talerul-leu sau leul), emis în Provinciile Unite ale Ţărilor de Jos, ce avea pe spatele monedei un leu ridicat pe labele din spate. Prima emisiune(emitere de monedă) de acest tip a fost pusă în circulaţie în anul 1575, în provincia Holland. În secolul al XVII-lea, talerul-leu a devenit cea mai frecventă monedă de argint cu valoare ridicată în întreaga Peninsulă Balcanică. Fiind foarte apreciat, dar și disponibil în cantitate mare, talerul-leu a ajuns chiar să fie exportat ca marfă pe pieţele Imperiului Otoman. Pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, emiterea talerului-leu încetează. Totuși identificarea de către populaţie a noţiunii de leu cu aceea de ban(monedă) a continuat.
În 1831-1832, Regulamentele Organice au încercat, pentru prima oară, să unifice cursurile monetare din Principate. Astfel s-au creat două etaloane, raportate la un leu de circulaţie fictivă (leul de calcul), împărţit în 40 parale. Etalonul de aur era ducatul olandez, ce valora 31 lei și 20 parale, iar etalonul de argint era sfanţul, acesta având valoarea de 2 lei și 10 parale.
În perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza apare ideea de emiterea a unei monede naţionale. După modelul francului, s-a propus numele de „român“ și s-a negociat finanţarea emisiunii cu o serie de bănci de la Paris. În anul 1860, a fost propus un alt nume, acela de „romanat“, monedă care era împărţită în „decime“ sau „bani“ (a zecea parte dintr-un romanat) și „centime“ sau „bănișori“ (a suta parte dintr-un romanat). Intenţiile guvernului român nu au fost însă finalizate, în absenţa unei susţineri ferme din partea împăratului Napoleon III, care nu dorea să provoace un conflict diplomatic cu Înalta Poartă.
Zarafii
La începutul secolului al XIX-lea, în Ţara Românească și Moldova nu existau bănci în sensul propriu al termenului, activităţile acestora fiind suplinite de zarafi, negustori specializaţi în stabilirea echivalenţelor dintre numeroasele nominaluri care circulau în lipsa unei monede oficiale. Documentele vremii arată că activitatea lor nu era lipsită de nemulţumiri din partea clienţilor, care se plângeau autorităţilor, fie că foloseau cântare mincinoase, fie că dădeau la schimb monede cu greutatea diminuată sau deteriorate sau chiar că puneau în circulaţie monede false. Zărăfia s-a dezvoltat mai ales după Tratatul de la Adrianopol din 1829, care prevedea libertatea comerţului cu cereale pentru Ţările Române. În acest context, au crescut nevoile de creditare, astfel încât activitatea zarafilor a căpătat un caracter bancar din ce în ce mai pronunţat. În urma acumulării unor capitaluri importante, unii zarafi au trecut de la comerţul ambulant cu bani, desfășurat de obicei în curţile marilor hanuri, la constituirea unor mari case de zarafi și case de bancă, care se ocupau și cu exportul de cereale și cu importul de produse de lux.
Pe 4 mai 1867 va fi promulgată o nouă lege monetară. Aceasta prevedea emiterea de monedă din aur (5, 10 și 20 lei), argint (1 și 2 lei, precum și 50 bani) și bronz (1, 2, 5, 10 bani). Leul urma a fi împărţit într-o sută de unităţi numite bani, punându-se astfel capăt vechii împărţiri în 40 de parale. Totuși, prima monedă din aur românească nu a fost pusă în circulaţie din cauza opoziţiei Imperiului Otoman care a interpretat-o drept un gest de afirmare a independenţei României. Drept urmare primele monede românești au fost bătute doar în bronz.(fabricate la Birmingham)
În 1870 se va înființa Monetăria Statului în București. Acum sunt puse în circulaţie primele monede din aur (20 lei) și argint (1 leu) bătute în România. Până în 1880, au fost introduse și monede de 50 bani, 1 leu și 2 lei, fabricate la monetării din străinătate.
Primii bani românești din hârtie (biletele ipotecare) au fost emiși în 1877 de Ministerul Finanţelor pentru acoperirea cheltuielilor necesare susţinerii Războiului de Independenţă. Designul a fost realizat de artiștii francezi Bramtot și Duval, după un set de acuarele semnate de Nicolae Grigorescu. Imprimarea biletelor a fost făcută la Paris.
Apariția BNR
În 1880 „Legea pentru înfiinţarea unei „bănci de scompt și circulaţiune” va duce la crearea Băncii Naţionale a României, care avea capital subscris în proporţie de o treime de statul român și două treimi de particulari, precum și „dreptul exclusiv de a emite bilete la purtător”. Până la emiterea bancnotelor proprii s-a aplicat supratiparul „Banca Națională a României” pe biletele ipotecare aflate în circulaţie.
In 1881 are loc prima emisiune de bancnote a BNR are valoarea nominală de 20 lei, fiind tipărită în atelierele proprii din București, folosind clișee și hârtie cu filigran elaborate la Banca Franţei. În cursul aceluiași an, fost puse în circulaţie și bancnotele de 100 și 1 000 lei. Până la Primul Război Mondial, bancnotele românești au fost realizate de artiști francezi și tipărite pe hârtie filigranată fabricată în Franţa, iniţial într-o singură culoare (albastru de cobalt), iar din 1896 în două culori.
Primul Război și consecințele sale
Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, pe fondul inflaţiei crescânde, circulaţia monedei metalice a scăzut drastic, din cauza tezaurizării acesteia și a imposibilităţii realizării unor noi emisiuni în străinătate. Soluţia a fost tipărirea unor bani de hârtie care să înlocuiască moneda metalică (5, 2 și 1 leu în anii 1915-1916; 50, 25 și 10 bani în anul 1917). Ca urmare a înfrângerilor armatei române și a iminenţei ocupării întregului teritoriu naţional, în decembrie 1916 și iulie-august 1917, guvernul a hotărât evacuarea Tezaurului României la Moscova, în două transporturi valorând circa 2 miliarde lei. Ulterior, tezaurul a fost confiscat de regimul bolșevic. Pierderea stocului metalic al BNR va influenţa negativ stabilitatea și convertibilitatea leului în perioada imediat următoare încetării războiului.
În 1917-1918 reprezentanţii Puterilor Centrale au hotărât, la Berlin, tipărirea unor bani de hârtie pentru teritoriul ocupat al României. Ca instituţie emitentă a fost desemnată Banca Generală Română (BGR), o bancă cu capital german înfiinţată în anul 1895. Întregul volum al emisiunii urma să fie acoperit printr-un depozit special constituit la Reichsbank, care trebuia să fie acoperit la sfârșitul războiului de guvernul român. Banii BGR au fost tipăriţi la Berlin și aveau valorile nominale de 25, 50 bani, 1, 5, 20, 100 și 1 000 lei. Circulaţia leilor BNR nu a fost interzisă, dar Administraţia Militară Germană a impus un curs mai scăzut faţă de cel al leului BGR (1 leu BNR =75 % dintr-un leu BGR).
La sfârșitul Primului Război Mondial leul va trece printr-o puternică depreciere, din cauza emisiunilor masive de bancnote necesare pentru acoperirea deficitului bugetului publicși pentru în locuirea banilor străini rămași în circulaţie pe teritoriul României. De asemnea și distrugerile războiului vor contribui la deprecierea monedei naţionale. În anul 1919, 100 de lei ajunseseră să valoreze 37,26 de franci, spre deosebire de 1914, când 98,21 de lei valorau 100 de franci(conform Bursei din Paris). O dată cu realizarea României Mari s-a urmărit și unificărea monetară, astfel că în 1920 au fost convertite în lei BNR toate valutele din provinciile unite ale României în anul 1918(coroanele austroungare, rublele Romanov și Lwow și leii emiși de Banca Generală Română).
În 1932 este introdusă în circulaţie prima bancnotă tipărită în tehnica intaglio (5 000 lei tip I). 3 ani mai târziu este înfiinţată MonetăriaNaţionale, care este însărcinată cu executarea monedei metalice, toate costurile de batere a acesteia fiind achitate de Ministerul Finanţelor.
În 1936 are loc o nouă devalorizare oficială a leului, realizată prin reevaluarea stocului de aur al Băncii Naţionale de la 111 111,11 lei/kg aur fin (preţ stabilit în 1929) la 153 333,33 lei/kg aur fin.
Anul următor este introdusă în circulaţie bancnota de 1 000 lei tip IV. Proiectele realizate de Nicolae Grigorescu în anul 1877, care au fost utilizate la această emisiune, vor fi reluate în următorii 10 ani pentru elaborarea a încă 3 tipuri de bancnote.
Al doilea Război și perioada comunistă
Abdicarea Regelui Carol II și proclamarea Statului naţional-legionar, în 1940, nu vor duce la emiterea de bancnote care să poarte însemne noi, ci va fi continuată tipărirea celor vechi. Apropierea finalului războiului va duce la o tot mai mare devalorizarea a leului. Sugestiv este cursul dolar-leu: pe 19 iunie 1944 un dolar valora 1500 de lei, iar pe 1 octombrie ACELAȘI AN un dolar valora 11 500 de lei.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, Armata Roșie va emite în România(ca și în celelalte teritorii ocupate) bancnote care aveau numele monedei naţionale. Convenţia de armistiţiu încheiată de România cu Puterile Aliate la 12 septembrie 1944 prevedea retragerea și răscumpărarea de către guvernul român a leilor emiși de Comandamentul Armatei Roșii. La 1 octombrie 1944, leii sovietici și-au încetat circulația, retragerea acestora făcându-se la cursul 1 leu sovietic = 5 lei BNR.
Prima jumătate a anului 1947 a reprezentat apogeul dificultăţilor economice din anii ce au urmat sfârșitului celui de-al Doilea Război Mondial. Salariile, în ciuda majorărilor succesive făcute de guvern, nu reușeau să ţină pasul cu escaladarea zilnică a preţurilor. Acum este pusă în circulaţie bancnota de 5 000 000 lei, cel mai mare nominal din istoria monetară a României.
2 noi reforme monetare
Reforma monetară din 15 august 1947 a introdus noi bancnote ale BNR și noi monede divizionare emise de Ministerul Finanţelor. 1 leu nou reprezenta 20 000 lei vechi. Preschimbarea banilor vechi a fost limitată în funcţie de ocupaţie. Astfel, agricultorii puteau preschimba maximum 5 milioane lei vechi, salariaţii și pensionarii câte 3 milioane de persoană, cei fără profesie doar 1,5 milioane. Întreprinderile particulare au putut schimba doar valoarea salariilor pentru luna iulie, iar întreprinderile comerciale nu au avut dreptul de a schimba nicio sumă, pentru a fi obligate să pună în vânzare stocurile de mărfuri existente.
În 1952 o nouă lege monetară a fost adoptată , prevăzând existenţa următoarelor categorii de semne băneşti: bancnotele Băncii de Stat a Republicii Populare Române, biletele de tezaur ale statului emise de Ministerul de Finanţe şi monedele divizionare. Raportul de bază pentru recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor şi a sumelor din conturile întreprinderilor de stat a fost de 20 lei vechi pentru 1 leu nou.
În 1966 va fi pusă în circulație o nouă emisiune monetară, ca urmare a schimbăii denumirii țării în Republica Socialistă România.
„Banii în libertate”
După revoluție BNR este reorganizată, reluându-și funcţia de bancă centrală. Monetăria Statului și Imprimeria BNR devin regii autonome în subordinea Băncii Naţionale a României. În ianuarie 1991, BNR a lansat prima emisiune postrevoluţionară de bancnote, având nominalul de 500 lei. În următorii ani vor fi înlocuite monedele și bancnotele din timpul regimului comunist.
Începând cu anul 1996, emisiunile jubiliare confecţionate la Monetăria Statului au fost realizate, în mod exclusiv, în tehnica proof, prin care se obţine un contrast mat/lucios între fond și elementele în relief ale monedei. 3 ani mai târziu BNT va pune în circulaţie, pentru prima oară, o bancnotă din polimer (2 000 lei – Eclipsa totală de soare din 11 august 1999).
Leul în prezent
În 2005 are loc o nouă denominare a leului. 10 000 lei vechi au fost preschimbaţi pentru 1 leu nou. Leii vechi au avut putere circulatorie pâna la data de 31 decembrie 2006. Noua emisiunea va fi fabricată în întregime din polimer și este valabilă până în prezent.
